În timp ce Vitalie filma şi înregistra, eu, ca să nu pierd esenţialul, îmi notam într-un carnet din înţelepciunea bătrânei. Degrabă mi-am dat seama că nu pot lăsa să-mi scape nici un cuvânt, fiecare vorbă a ei răsunând ca o învăţătură biblică. Mă urmărea şi ea cu faţa luminată de un zâmbet larg, până când m-a întrebat în glumă:
– Mai ai hârtie? Parcă-ai fi Leontina mea. Numai pe ea o văd tot timpul cum scrie – pe genunchi, prin unghere, pe oriunde o apucă scrisul… Nu-i trebuie nici masă, nici scaun, numai foaia şi stiloul…
Leontina e nepoata cea mai mică, după Mariana şi Mihaela. Bunicuţa ne-a povestit că toate trei au vizitat-o nu demult, chiar în ziua când la Chişinău s-a sărbătorit hramul oraşului. Dar ce folos? Repede au trebuit să plece, mânate de nevoia să nu nimerească sub carantină, ea tot singură rămânând. Au familiile lor, copiii lor şi nepoatele sunt deja bunici. Mi s-a părut că vorbeşte mai mult despre Leontina, care cutreieră lumea cu „filmele ei despre chinurile românilor deportaţi în Siberia”. La depănarea multor întâmplări din lunga sa viaţă, bunicuţa întruna amintea de Leontina, această neastâmpărată mezină, sosită pe lume când tatăl ei cu două fete aştepta un băiat, ca să-l numească aşa ca pe bunelul său, Leonte. Dar a venit Leontina, să le facă părinţilor fericirea deplină, şi să o liniştească pe bunica Mărioara din Costiceni că-i va îndeplini voinţa, va avea grijă să nu înstrăineze cuibul părintesc, iar una din camere să devină, aşa cum visează Mărioara, un mic muzeu al scriitorului Ion Vatamanu.
Despre Ion… „Ca-n cuvântul de poveste…“
„A fi cinstit nicicând nu e târziu,
Şi nu-i târziu să-ţi aperi demnitatea,
Şi nu-i târziu să-ţi aminteşti de frate,
Şi să nu uiţi de mama şi de tata.”
(Ion Vatamanu)
Ne fermeca, ne ţinea încremeniţi mătuşa Mărioara ajungând cu povestea la fiul ei. Dar degeaba ne temeam să facem o mişcare ca să nu-i speriem cuvintele. Vorbea rar, repetând ce i se părea mai important, admirabil de resemnată, împăcată chiar cu moartea lui Ion. Nu se miră de uşurinţa cu care privesc tinerii de azi la viaţă. Spune cu seninătate că totul se uită, mai ales tineretul uită, pentru că nici nu vrea să ştie ce-a fost odată, nu-şi bate capul ce va fi mâine: „Nu ştiu ce şi cum învaţă azi copiii la şcoală, dacă mai citesc ceva. Aşa cum stau ziulica întreagă fără treabă, mi-i drag să privesc spre şcoală. Într-o zi trece un băieţel şi-mi spune «Bună ziua». L-am chemat să stăm puţin de vorbă. Am uitat cum îl cheamă, am reţinut că-i în clasa a cincea. Când l-am întrebat ce cărţi îi place să citească, mi-a răspuns că nu-i trebuie să-şi bată capul, că el o să se ducă la Italia după zece clase”. Mai departe e şi mai interesant dialogul dintre elev şi bătrâna cu patru clase româneşti:
– Ce vei face, acolo, în Italia?
– O să-mi cumpăr maşină.
– Mai întâi, dragul mătuşii, ar fi bine să faci carte, să-ţi găseşti un lucru bun, să câştigi bani pentru maşină ca să ai cu ce merge la serviciu. Fără toate acestea ce vei face tu cu maşina?
– O să mă plimbu.
E doar un caz ce arată că copiii de azi nu se gândesc la viitor, aşa cum erau cei de seama lui Ion al ei. De ce ne-am mira că au rămas bătrâni ai nimănui şi stau casele pustii prin satele noastre?! Ion îi spunea: „Mamă, o să mănânc cartea, dar nu mă las să nu mă duc la învăţătură mai departe”. La şcoală a umblat încălţat în opincuţe, cu trăistuţa pe umăr în loc de geantă. Trei ani a bătut drumul pe jos la Şcoala Medie din Vancicăuţi. Când să meargă la facultate, nu avea măcar o pereche de pantaloni mai acătării. A umblat mamă-sa pe la târg, la Cernăuţi, pe la evrei cunoscuţi, să-i pună măcar nişte petice. „Lasă, mamă, nu-ţi bate capul, mă duc la învăţătură, nu la bal”, o liniştea fiul. Ca să-i adune bani de drum şi cheltuială, Mărioara a vândut cel mai mândru covor, moştenit de la mama ei. A stat două zile la Cernăuţi până l-a vândut, tremurând o noapte întreagă ascunsă după o grămadă de nuiele din piaţa de la Moşi (Cernăuţi). Mergea la piaţă cu găini de vânzare. Nici nu ajungea cu puţinii bănuţi acasă, se oprea la poşta din Vancicăuţi, ca să-i timită studentului. Tânărul ştia cu cât amar fac părinţii aceşti bani. Degrabă le-a scris să nu-i mai trimită, că îşi câştigă singur pentru trai, umblând noapţile cu colegii la descărcat vagoane. Odată în vacanţa de vară a lucrat cu o echipă de studenţi la ţelina din Kazahstan. Mama Mărioara n-a vrut să primească nici o copeică de la el, sfătuindu-l să-şi cumpere haine. A plâns de bucurie când l-a văzut îmbrăcat în costum, cu cravată şi pălărie, cu pantofi strălucind a nou. Parcă nici nu era Ion al ei. A avut peste ani haine de tot felul, dar nicicând n-a uitat de unde a plecat. Tot timpul i-a plăcut să se laude că nu e din familie de boieri, ci din doi oameni de la ţară, care lucrează glia şi se hrănesc din sudoarea muncii lor, cu bunătăţile pământului. Nu erau sărăci părinţii săi, se numărau printre familiile de frunte, aveau casă frumoasă, curtea plină de orătănii, animale în bătătură. Dar le lipsea banul, nici măcar câteva copeici pentru un film nu aveau de unde să-i dea unicului copil. Îl trimitea mamă-sa cu vreo câteva ouă la prăvălie, să aibă cu ce merge la film. (Va urma)
MARIA TOACĂ
Cernăuţi
Comentarii