Semn

Panem et circenses…

Una dintre vorbele celor vechi şi înţelepţi cu priză şi circulaţie până astăzi, chiar în limba ei de naştere, este cea a sintagmei „pâine şi circ”. Zămislită în registrul superior al satirei şi rămânând acolo constant şi activă, probabil că ades în istorie şi pentru multă şi importantă lume ar fi fost mai bine ca ea să moară la facere. Dar nu s-a întâmplat asta – semn, poate, că ce e de spus trebuie spus şi se spune.

Sunt câteva înţelesuri prin care „pâine şi circ”, în cuvinte atât de inofensive de altfel, continuă să enerveze, să zgârie, să învinuiască, să denunţe, să provoace indispoziţie şi poate chiar ruşine câteodată, să revolte şi să facă să li se deschidă unora ochii – cu siguranţă că şi asta, însă cu un folos mai ales relativ, pentru că povestea, iată, nu se sfârşeşte şi face în continuare vorba poetului satiric latin necesară. Şi în cele din urmă, de ce să aştepţi ca o vorbă, mai ales de poet, fie el şi satiric, să rezolve probleme pe care nu le rezolvă faptele?…

Dar ce va să zică „pâine şi circ”? Azi, aici, acum, conform cu înţelegerea noastră adică – pentru că „ce a vrut să spună poetul”, pe lângă că e o prostioară pe care şcoala încă o vehiculează, nu vom şti niciodată şi nici nu este interesant. Tot aşa cum nu vom şti, deşi e interesant, ce anume a înţeles epoca de apariţie a sintagmei şi ce anume au înţeles epocile care au invocat-o. Ideea este aceea că stăpânirea, dacă vrea să aibă linişte şi să nu i se amestece poporul în treburi, e nevoie să-i dea mulţimii „pâine şi circ” – iar asta nu ici şi colo, ci zi de zi. Şi pesemne că lucrul e valabil pentru cea mai întinsă porţiune a unei scale care marchează într-un capăt al ei democraţia autentică şi în celălalt autoritarismul politic de orice factură. Aici, în acest larg şes gri, unde totul este posibil şi scuzabil întotdeauna (unde sclavului i se de de lucru ca să nu aibă timp să se revolte şi unde scopul scuză mijloacele) va fi locuind – hrănită şi petrecând astfel şi hrănind, la rândul ei, sau aderând la nădejdi, speranţe, idei, planuri – cea mai numeroasă parte a omenirii în cea mai întinsă parte a istoriei umanităţii. E la mijloc un fel de târg, de pact şi de contract, însă numai un fel: eu îţi asigur ţie ceea ce ce tu îţi doreşti mai mult cu condiţia ca tu să-mi asiguri mie ceea ce eu îmi doresc mai mult. Stăpânirea îşi doreşte să stăpânească nestânjenită, treaba ei de ce şi pentru ce, iar poporul îşi doreşte să dispună, tot nestânjenit, de cele strict necesare traiului zilnic şi să petreacă. Poate că nu degeaba românescul a petrece este atât de ciudat în îmbinarea de înţelesuri diferite până la opunere reciprocă pe care o duce cu sine.

Contractul poate părea destul de corect – dacă ar fi contract: acestea sunt condiţia asumată, aspiraţia exprimată şi voinţa manifestă a fiecăruia. Destul, chiar teoretic vorbind, dar nu absolut corect, întrucât misiunea oricărei stăpâniri este aceea de a-şi călăuzi poporul spre fericire, iar aceasta poate fi una veritabilă sau falsă, superioară sau mediocră, un surogat, precum cea dată de „pâine şi circ”. Şi, în realitate, există cel puţin două modalităţi mereu condamnabile în care stăpânirea (sau guvernarea!) îşi asigură exerciţiul nestânjenit de imixtiunea voinţei şi acţiunii populare: cumpărarea liniştii – într-un comerţ necinstit, practicat la strânsoare – prin „pâine şi circ” (probabil ca în Roma poetului satiric) şi comportamentul ipocrit prin care, mistificând şi manipulând prin „pâine şi circ”, o stăpânire îşi asigură liniştea exercitării puterii. Cum se face asta? Să vorbim de false vedete, de pogo-pogo, de cultură de mall, smac, festival şi spectacol, miracol, magie, artificii, lumini, scamatorie, clovni, înghiţitori de flăcări şi de săbii, sclipici, cârpărie şi cârpăraie – lume în haită, haos, emoţie primară, primi-tivism? Adică tot ceea ce, simplu, zgomotos şi accesibil, exercită îndeobşte atracţie populară irezistibilă, consumând viaţa şi energia date omului în rezerve drastic limitate şi îl extrag pe om din cea mai mare şi importantă parte a condiţiei umane, deferindu-l, client captiv, cazanului comun administrat de stăpînirea ai cărei servanţi au întotdeauna interes să cultive în popor starea de dependenţă fără alternativă. Sigur, mai este vorba pe urmă (sau chiar mai întâi şi-ntâi) de înţelesul tot satiric, dar mai cu seamă trist al însuşirii perpetue a poporului (vulgul!) de a fi masă lesne manevrabilă, uşor de cumpărat şi de folosit ca unealtă pentru orice prin lipsă de educaţie, lipsa capacităţii de a înţelege şi de a acţiona responsabil, prin dispoziţia emoţională precumpănitoare în raport cu cea raţională.

Dar cel mai important lucru este unul care nu reţine atenţia de obicei şi rămâne nesubliniat: „pâine şi circ” nu doar devoalează satiric rapacitatea cuiva care exploatează naivitatea şi neputinţele explicabile ale altcuiva (uriaşul popular placid), ci invederează că există comerţul sau manipiularea pe care sintagma le sugerează întrucât există, de fapt, consumatorul de „pâine şi circ”. Fără acesta, se înţelege, n-ar exista „pâine şi circ”.

AUREL BUZINCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: