Nu ca din senin mi s-a împlinit un vis, unul din cele mai de necrezut că ar fi cu putinţă să-l văd aievea. Am mers spre el timp de trei decenii, pornind la drum din ziua când pentru prima dată m-am aprofundat în Amintirile lui Ioan Slavici despre Marea Serbare de la Putna din 15 august 1871. Am scris atunci pentru „Plai Românesc”, ziarul Societăţii „Mihai Eminescu”, impresiile de la cele citite, poate prea emoţionante răscoliri. Astăzi, la o revedere de peste trei decenii, mi se par cam afectate de emfază. Dar cum altfel, dacă eram atunci la vârsta generaţiei care a făurit primul pod de flori între toţi românii, în acea zi a Sfintei Marii, când pentru prima dată s-a întâlnit neamul din toate provinciile înstrăinate de Ţară la Mănăstirea Putna, lângă mormântul Marelui Voievod, unit în jurul lui Eminescu, să vadă cum prind aripi cuvintele ce aveau să fie rostite peste ani de scriitorul bucovinean Gheorghe Tofan „Ştefan doarme şi un neam visează”! Tot atunci, pe la începutul anilor 90 ai secolului trecut, se aprinse rugul deşteptării naţionale a românilor din nordul Bucovinei, de ni se părea că nu există greutate în faţa căreia să dăm înapoi, că niciun obstacol nu poate să ne oprească mersul înainte. Eram întăriţi de neînfricarea tinereţii, asemenea generaţiei de la 1871, şi-i aveam drept scut pe bătrânii din satele noastre româneşti, spre deosebire de tinerii de atunci care n-au fost susţinuţi în pornirile lor patriotice de fruntaşii mişcării româneşti din Bucovina austriacă. Şi din Basarabia ne venea o mare încurajare. Amintim doar de studenţii care în 1992 au mers pe jos de la Chişinău la Bucureşti, purtând pe umerii lor Crucea Basarabiei, îndemnaţi de părintele Dumitru Stăniloae să fie deasupra tinerilor din interbelic, căci lor li se cere un sacrificiu mult mai mare pentru continuitatea idealului Unirii.
„Noi nu ne putem pune în fruntea acestei mişcări, dar voi faceţi ce vă zice inima…”
Cum a fost acum 150 de ani ştim mai bine decât ce ne aşteaptă în viitor, luându-i de însoţitori pe mărturisitorii Ioan Slavici, Teodor Bălan, Teodor Ştefanelli, Leca Morariu, Ion Grămadă… Multe evenimente răzbat din negura veacurilor ca izvoarele cristaline din adâncul pământului. Ori de câte ori mă aplec asupra paginilor Marii Serbări de la Putna, gândul mă poartă la generaţia tânără de atunci. Nu găsim în istoria neamului o anticipaţie mai importantă a viitoarei unităţi naţionale, aureolată de entuziasmul tineretului român, al studenţimii de la Viena, însufleţite de Mihai Eminescu. Lucrurile mari se fac încet, bine chibzuit, cumpătat, cu multă înţelepciune, spun oamenii copţi la minte. Să fi fost numai voia lor, nu ştiu dacă aveam astăzi această aniversare, ce i-a cheamat ca şi cu 150 ani în urmă pe românii din toate colţurile lumii la unitate naţională. Din curajul, optimismul, credinţa în idealuri, entuziasmul nebunatic, de care omul are parte numai la vârsta tinereţii, când se crede nemuritor, a izbucnit scânteia ce a aprins flacăra Marii Uniri. Toţi organizatorii acelui mare sobor la lăcaşul de veşnică stăpânire a lui Ştefan cel Mare erau din generaţia lui Eminescu – între 20-25 de ani, iar Ciprian Porumbescu, cel care a „cântat Daciei întregi”, nu avea nici 18 ani împliniţi la acel moment. Alexandru Xenopol, istoricul care a rostit cuvântarea festivă, era la vârsta de 24 de ani. Orice frază din discursul său e actuală şi pentru timpurile noastre, oratorul vizionar constatând: „Dar să nu credem că numai trecutul ne atrage aice. Nu! Venim aice şi pentru viitorul după care năzuieşte orice suflet mai nobil al poporului nostru. …Ştefan cel Mare îşi punea speranţa mai înainte de toate în propriile sale puteri… Acest caracter de neatârnare să-l introducem în spiritul nostru. Să nu aşteptăm pururi lucrări gata de la alte popoare…”.
Deoarece pregătirile au început de la Cernăuţi şi pentru a nu stârni împotrivirea autorităţilor austriece, ideea sărbătorii trebuia să pornească de la cetăţeni ai imperiului, tinerii organizatori aveau nevoie de sprijinul fruntaşilor români din Bucovina. I-au susţinut numai două feţe bisericeşti, drept că dintre cele mai importante – Silvestru Morariu Andrievici şi arhimandritul Arcadie Ciupercovici, egumenul Mănăstirii Putna. Viitorul Mitropolit Silvestru Morariu a trimis la Putna să lucreze la decoraţiunile exterioare seminarişti din Cernăuţi. Cu mult spor şi voie bună tinerii de la licee din Cernăuţi şi Suceava ajutau la toate lucrările necesare.
Mult mai reticenţi, cu o prudenţă chiar exagerată, s-au manifestat „bătrânii” fruntaşi ai românilor din Cernăuţi. Ei se temeau să nu se transforme sărbătoarea într-o manifestare politică îndreptată contra stăpânirii şi ziceau că guvernul a permis-o pentru a-i pune pe dânşii la încercare. De la bun început i-au preîntâmpinat pe tineri: „Noi nu ne putem pune în fruntea acestei mişcări, dar voi faceţi ce vă zice inima… Noi vă vom urma pe de departe şi vom veghea”. Kogălniceanu era pornit să-i critice în toată presa din România pentru atitudinea lor de a sta în umbră, renunţând la acest gând în urma rugăminţilor insistente ale profesorului Ion Gh. Sbiera, participant din partea Academiei Române, care, în discursul rostit la masa festivă, după cum descrie T. Bălan, a „realizat miracolul de a nu articula nicio singură dată numele lui Ştefan cel Mare”, înscriid astfel un fel de record al cuminţeniei austriece.
„Fericiţi noi care avem parte de asemenea amintiri din tinereţele noastre, şi încă mai fericiţi am fi dac-am şti că li-e dat copiilor noştri să le aibă”, scria Slavici în Amintirile sale, peste 32 de ani de la Marea Serbare. Le-a fost dat să le aibă urmaşilor la 1904, la 400 de ani de la trecerea în eternitate a Sfântului Ştefan cel Mare, când la Hramul Putnei au avut loc cele mai măreţe manifestări din epoca modernă, cu prezenţa a 20 mii de români; apoi în 1926, la 55 ani de la Marea Serbare, prima în România întregită; şi în 1957, la 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare, săr-bătoarea fiind restrânsă în condiţiile represiunilor identităţii istorice şi religioase. Atunci a fost arestat şi judecat la şapte ani de detenţie studentul Alexandru Zub, viitorul renumit istoric, pentru participarea cu un grup de tineri la sărbătoarea de la Putna. Am rămas fascinată de modestia acestui om, de tăcerea sa monumentală şi refuzul de a se numi „legendă vie”, spre deosebire de unii care îşi pun la treabă fantezia, compunând poveşti despre eroismul manifestat în trecut. Şi generaţia tinerilor de la 1966 are ce-şi aminti despre aniversarea a jumătate de mileniu de la începerea zidirii Mănăstirii Putna, aceasta fiind prima şi ultima serbare cu avânt naţional, organizată la ctitoria ştefaniană în perioada regimului comunist.
Să ne facem fiecare o sfântă Putnă în inimi şi acasă
După acest istoric al continuităţii Marii Serbări din 1871, încerc să-mi adun gândurile şi sentimentele într-un buchet de trandafiri, aidoma celor ce tivesc cu nobleţea lor mirifică aleile din curtea mănăstirii. Mai întâi de toate, important e cu ce gânduri, dar şi cu cine porneşti la drum. Eu m-am bucurat de unirea în cuget şi simţiri a unor intelectuali de elită, fiind alături pe parcursul a patru zile de doamnele Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, şi dr. Cristina Paladean, şefa Catedrei de Filologie Română şi Clasică a Universităţii din Cernăuţi. Dar înaintea tuturor, îmi luminau drumul cuvintele lui Eminescu, desprinse din articolul apărut în Curierul de Iaşi, 25 şi 26 august 1871, în care Poetul reporter descrie pitorescul împrejurimilor publicului „ce n-a avut norocirea să călătorească la Mănăstirea Putna: „…pe un drum a căruia împrejurime, dotată de natură şi de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îţi răpeşte vederile şi-ţi dezmiardă sufletul: zicem, când pleci spre Putna, zăreşti în depărtare înălţându-se cătră ceri falnicile coame şi spete a munţilor Carpaţi. Pe de o parte ţ-ar plăcea să ajungi cât de curând la ţelul călătoriei, pe de altă parte ai dori să treci perpetuu pintre aceste holde înflorite, pintre aceste dumbrăvi răcoroase, unde ochii nu se satură de privirea impozantelor aleie de plopi ş-a mănoaselor ţarini din Bucovina cea drăgălaşă”.
Ora fiind înspre seară, nu ne săturam nici noi să privim lanurile de floarea soarelui, deja somnoroase, îndreptate spre asfinţit. Mergeam la Hramul Adormirii Maicii Domnului, rostind în gând Rugăciunea lui Eminescu, necunoscând alt imn de proslăvire mai răscolitor şi mai profund pentru Sfânta Fecioară. Mai aveam la suflet „din valul ce ne bântuie…”, ca „scut de întărire”, ceva foarte sensibil de la două fiinţe spiritual apropiate – un rând din versurile poetei Adela Popescu: „mai trage-mă pe roată,/ mai du-mă/ spre-acel cântec-năsălie/ şi mă cuminecă cu el/ şi mă învie./ Mai naşte-mă, Marie…” şi cuvintele-rugăciune pentru toate incertitudinile, preluate de la stareţa Mănăstirii Voroneţ, stavrofora Gabriela Platon: „Maica Domnului, dă-mi ce mi-o fi de folos”.
Ne-a auzit, ne-a dăruit din preaplinul bunătăţii şi îndurării sale Sfânta Fecioară, în dimineaţa de 15 august, la Sfânta Liturghie Arhierească şi Cuvântul de Învăţătură ajutându-ne să simţim cum tot ce creşte înfloreşte, întinereşte şi nu îmbătrâneşte pe pământul Putnei poartă numele Maria. Sunete duios răsunătoare de buciume, ca să se audă până la Cernăuţi şi Chişinău, i-au chemat pe români la Hramul Mănăstirii Putna, marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, pururi rugătoare pentru mame şi copii, pentru cei slabi şi necăjiţi. Căci ei, oameni simpli, dar cu mare dragoste de neam, ne-au dăruit cu 150 ani în urmă bucuria sărbătorii de acum. Obştea monahală şi pelerinii au avut fericirea să-l întâmpine pe Preafericitul Daniel, Patriarhul României. Alături de şapte ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, preoţi şi diaconi, Patriarhul s-a închinat la mormântul lui Ştefan cel Mare. La finalul liturghiei, Părintele Calinic, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, a oferit distincţii de vrednicie mai multor personalităţi, buni creştini implicaţi în activităţile de organizare a evenimentului aniversar. Printre primii învredniciţi să primească Ordinul Crucea Bucovinei pentru „remarcabila activitate dedicată Bisericii şi comunităţii” şi merite la organizarea sărbătorii marii uniri sufleteşti a românilor, aşa cum a făurit-o Eminescu în 1871, s-au aflat arhimandritul Melchisedec, stareţul mănăstirii, preşedintele Academiei Române Ioan-Aurel Pop, reprezentantul tinerilor care au organizat serbarea, Emanuel Buta, preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, Gheorghe Flutur… La Cernăuţi vor aduce Crucea Bucovinei preoţii Vasile Covalciuc, protopop de Storojineţ, şi Vasile Pavlencu, parohul bisericii din Crasna, iar dintre mireni – Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române. Jurnalistul şi poetul Marin Gherman a fost distins cu Ordinul Iacov Putneanul. Însoţiţi de „Balada” lui Ciprian Porumbescu, cântată la vioară de Andrei Tudor, studenţii au depus la mormântul Sfântului Voievod candela de argint, sfinţită de marele sobor. Un cortegiu fără sfârşit s-a îndreptat cu florile iubirii la bustul lui Mihai Eminescu, ce ne aminteşte că îi datorăm acel mare viitor, dorit de tânărul poet Ţării dragi. Nordul Bucovinei, de unde a pornit podul de flori al Serbării de la Putna, şi-a adus omagiul prin prezenţa Excelenţei Sale, Consulul General al României la Cernăuţi, Irina Loredana Stănculescu, şi a reprezentantului consiliului raional, Iurie Levcic. Cinstind tradiţia hramului, după-amiază în epicentru s-au aflat mesagerii cântecului şi dansului, printre care a strălucit steaua din nordul Bucovinei, Ilie Caraş, ce se urcă tot mai sus în constelaţia talentelor României. Erau slobozi să alerge şi copiii, ţinuţi de părinţi în pioasă cumenţenie în timpul slujbei.
Am văzut printre pelerini multe mame şi tătici cu prunci în braţe, copilaşii mai răsăriţi ascultau liniştiţi cuvântul de învăţătură, rosteau rugăciunile într-un glas cu cei mari. Pentru viitoarele victorii, români din diferite colţuri ale Ţării au venit cu cele mai puternice, dar şi paşnice arme – copiii şi credinţa. O familie de răzeşi din Ipoteştii Sucevei ţinea în braţe patru copilaşi şi încă doi au fost lăsaţi să aibă grijă de casă. Creşte generaţia de „Neamunit”, care îşi va păstra sufletul de român în Europa şi va sărbători şi cea de a 200-a aniversare a Serbării, adunând la mormântul Sfântului Ştefan urmaşii nemuritorilor voievozi, într-o Ţară întreagă, aşa cum ne-au lăsat-o strămoşii. Copilaşii întâlniţi în rugăciune – de la Putna şi Vicov, din Câmpulung şi de pe Valea Izei, de prin alte părţi unde respiră dragostea românească – ne sunt nădejdea la continuitatea celui mai măreţ ideal, început în Bucovina la 1871 şi realizat la Cernăuţi în noiembrie 1918. În timpul liturghiei am zărit printre enoriaşi chipul poetei Ana Blandiana. Ca şi în cazul cu celebrul nostru actor Florin Piersic la hramul Mănăstirii din 2 iulie, n-am cutezat s-o sustrag din sacra tăcere a ascultării ori să banalizez momentul cu o poză. Am văzut-o atât de simplă, de contopită în comuniunea cu pelerinii, încât n-am crezut că poate fi poeta Ana Blandiana. Regretul ratării clipei ce reflecta sacralitatea atmosferei din jur în ochii unui poet m-a ajuns în următoarele două zile, Ana Blandiana fiind prezentă la congresul studenţesc şi Colocviul „Eminescu şi Putna”.
MARIA TOACĂ
Cernăuţi
Comentarii