În perioada anilor 1964 – 1973, statul comunist care a provocat numeroase motive de îngrijorare fostei URSS a fost Republica Populară Chineză. S-au atacat reciproc, Moscova denunţându-i pe albanezi de linie dură, iar Beijingul a condamnat vehement pe revizioniştii iugoslavi.
Dacă în 1960, Nikita Hruşciov a rechemat în URSS miile de consilieri sovietici, iar în 1966 sovieticii şi-au schimbat atitudinea construind la Beijing o mare rezidenţă. Acest fapt s-a produs în urma testării de către chinezi a primei bombe atomice în 1964. Sovieticii devin îngrijoraţi de intrarea RP Chineze în „clubul nuclear” şi încep să vadă în această ţară un adversar, nicidecum un aliat.
Din acest moment, conflictul dintre fosta URSS şi RP Chineză devine public, mai ales la începutul anului 1966, când este începutul „Revoluţiei Culturale”, denumită oficial „O revoluţie totală pentru realizarea unei culturi a Clasei Muncitoare”.
Prin această „Revoluţie Culturală”, Mao Zedong căuta, din perspectiva unui utopic model revoluţionar, să remodeleze societatea chineză printr-o Teroare generală.
Milioane de tineri din Gărzile Roşii au fost trimişi să smulgă din rădăcini tendinţele burgheze şi revizioniste, oriunde se aflau, iar astfel Revoluţia Culturală a devenit o tornadă pe care nimeni nu o mai poate controla. Toată cruzimea lumii chinuieşte masele, mii de bărbaţi şi de femei, pradă unei furii buimace, omoară, omoară la întâmplare, de plăcere, din capriciu. Se înfiinţează tribunale absurde, cu logici diabolice, apar bande care încep să se lupte între ele. Peste tot distrugeri, victime, torturi, hecatombe, nicio provincie a RP Chineze nu este cruţată.
Sângeroasa campanie iniţiată de Mao Zedong a dus la uciderea – prin 75 de moduri de tortură diferite – a treizeci de milioane de chinezi, cu aproape un milion mai puţin decât în perioada „Marii Terori” a lui I.V. Stalin, aşa cum aflăm din lucrările „Dragon and the Bear” şi „The Chinese Cultural Revolution”, apărute la Londra în 1975.
Pe acest imens morman de cadavre, sângeroasa Revoluţie Culturală a fost însoţită de o glorificare mai mult decât imperială a lui Mao Zedong. Fiecare zi începea în RP Chineză cu un „dans al loialităţii”, dedicat „Marelui timonier”, „Soarelui roşu din inimile noastre”.
Incredibil, dar adevărat! Moscova a fost denunţată ca fiind „cuibarul celor mai mari trădători şi renegaţi din istorie”.
Pentru sovietici, spionajul în China maoistă, în timpul Revoluţiei Culturale, a fost mai dificil şi mai periculos decât oriunde în lume. Recrutarea agenţilor din rândul funcţionarilor şi diplomaţilor chinezi s-a dovedit virtual imposibilă. Spionomania şi xenofobia Gărzilor Roşii făcea însuşi plimbatul în împrejurimile Beijingului foarte dificil. Posesorii de cărţi străine erau blamaţi şi obligaţi să îngenungheze plini de ruşine, cei surprinşi în timp ce ascultau posturi de radio străine erau trimişi la închisoare, capacitatea de a vorbi o limbă străină sau vizitarea în trecut a unei ţări străine devenea „dovada” faptului că persoana respectivă era „agent secret” al acelei ţări. În acest fel, Revoluţia Culturală a azvârlit această ţară cu o istorie milenară în haos şi teroare.
Începând din 1967, sloganurile şi posterele confecţionate în secret încep să-l atace pe şeful statului Liu Shaoqi. Preşedintele este arestat şi aruncat în sinistrele puşcării împreună cu 22.000 de peroane acuzate a fi simpatizanţii acestuia. Chiar şi un muncitor care fusese fotografiat pe când era felicitat de Liu Shaoqi, cu ocazia unei întâlniri a acestuia cu muncitorii fruntaşi, a fost plimbat pe străzi cu o pancardă atârnată de gât, fiind în acelaşi timp bătut cu sălbăticie până când şi-a pierdut minţile.
La Beijing au apărut în aceeaşi perioadă afişe care cereau ca primul ministru, Zhou Enlai, să fie ars de viu în timp ce Gărzile Roşii ucid pe unul din copiii lui Liu Shaoqi, legându-l de şinele de cale ferată. Tot acum, Deng Xiaoping, secretarul general al Partidului Comunist Chinez şi „a doua persoană ca autoritate care pornise pe calea capitalismului”, este trimis să presteze muncă manuală, în timp ce fiul său mai mare, Deng Pufang, student la fizică, este aruncat pe fereastra de la etajul doi a Universităţii din Beijing. Niciun student nu a îndrăznit să-i sară în ajutor, niciun doctor nu a vrut să-l opereze, astfel a rămas paralizat pe viaţă, aruncat de la etaj de Gărzile Roşii.
Brutalitatea şi crimele oribile ale Revoluţiei Culturale au şocat omenirea, inclusiv pe cei care trecuseră prin experienţa traumatizantă a celui de-al Doilea Război Mondial.
În sfârşit, regimul politic a lui Mao Zedong a degenerat într-o tiranie asiatică, cerând insistent mari suprafeţe din teritoriul cedat Rusiei ţariste în secolul al XIX-lea, ca urmare a tratatelor injuste impuse Chinei de Marile Puteri.
Pe acest fundal se vor produce gravele incidente de frontieră din Asia Centrală şi de la insula Damanski (martie – august 1969) dintre trupele sovietice şi cele chineze, care prefigurau un război între fosta URSS şi RP Chineză. Trebuie să menţionez că incidentele de frontieră au fost precedate de două experienţe nucleare de la Xinjiang, fapt ce îngrijorează fosta URSS, care include China ca „adversar major”. Sovieticii vor răspunde acestor pretenţii teritoriale şi vor căuta să se apere de rachetele chineze printr-un embargo nuclear, fapt ce determină guvernul chinez să iniţieze discuţii chino-americane, culminând cu vizita preşedntelui Nixon la Beijing, în 1972.
Dacă revenim în timpurile noastre, constatăm că se prefigurează o apropiere semnificativă între Federaţia Rusă şi RP Chineză pentru contracararea acţiunilor SUA în Asia Centrală. Această apropiere este dovedită de marile aplicaţii militare ale armatei ruse cu cele ale armatei chineze.
Cu siguranţă, RP Chineză ieşită din haosul Revoluţiei Culturale cu peste 30 de milioane de victime, şi-a revenit datorită măsurilor luate de Deng Xiaoping şi Hua Guofeng, precum şi datorită hărniciei şi priceperii acestul vechi popor. RP Chineză a devenit în 48 de ani o superputere a lumii contemporane. Nu întâmplător Napoleon Bonaparte făcea o profeţie celebră la începutul secolului XIX: „Să fiţi atenţi când va ieşi China în lume!”
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii