„Să pot să spun ceva, să fac ceva, să schimb ceva…”

Avea doar 21 de ani când a preluat, din postura de redactor-şef, conducerea staţiei de televiziune locală „Intermedia”. A crescut printre cabluri, leduri, reflectoare şi microfoane şi acceptă că sorţii au hotărât, poate, ca ea să devină om de televiziune.

Astăzi, fetiţa frumoasă şi serioasă care extrăgea o noapte întreagă bile din urnă pentru tombola de Crăciun a fostei televiziuni Agapia este o femeie de 34 de ani, tot frumoasă, tot serioasă, cu un remarcabil bun-simţ şi tărie de caracter, ultima învelită într-o discreţie pe care doar oamenii cu adevărat inteligenţi o au. Are principii solide, pe care le expune concis atunci când este cazul, fără zgomot şi emfază. Dar este totuşi femeia născută în zodia Taur, care nu a ratat oportunităţile apărute şi în viaţa de televiziune, şi dincolo de ea. Odată acceptată a muncit din răsputeri, a avut succes, a greşit, a învăţat, şi-a pus întrebări şi s-a „copt”, căpătând dreptul de a avea păreri clare şi de a conta ca om şi jurnalist pentru ea însăşi, mai întâi, apoi în breasla din care face parte şi în comunitatea în care, vrea, nu vrea, a devenit vedetă.

17 ani şi o vară de cafele pentru colegi

Cătălina Biholar, fiica lui Gheorghe Biholar, omul care a adus la Suceava prima televiziune prin cablu, este de 13 ani redactorul-şef al televiziunii Intermedia, realizator de emisiuni şi prezentator de ştiri. Toate au curs firesc şi s-au aşezat pe un drum pe care l-a mai întrerupt de-a lungul anilor, ocupându-se şi de alte treburi în timp ce uşa staţiei din strada George Enescu nr. 1 a rămas, pentru ea, deschisă.

„Prima dată am intrat în redacţie în vacanţa de vară, la 17 ani, când eram încă elevă la «Petru Rareş». Fiind fata şefului, cred că eram considerată spion. O vară întreagă am făcut cafele colegilor ştiind că nu-mi va da nimeni ceva de făcut pentru că nu ştiam să fac nimic şi, oricum, eram venită acolo doar să trag cu urechea. Încet, încet, mai pleca câte un coleg în concediu şi am început să fac un pic acolo, un pic dincolo, dându-mi seama că am şi ceva abilităţi tehnice, împrumutate de la taică-miu.

Dar la 17 ani… Muncă pe tehnic sau pe redacţie, habar nu aveam ce vreau. Ştiam sigur că nu voiam să apar la televizor. Poate să scriu, în cel mai bun caz. Dar să apar la tv sau să pun voce?! Veci…” îşi aminteşte Cătălina.

Prima ei muncă „oficială” a fost totuşi voce pentru calendarul zilei. Cum nu era altcineva disponibil, au pus-o să citească, iar după transmisie şefii şi-au pus mâna în cap. Dicţie ioc, iar accentul ei moldovenesc se auzea în toată dulceaţa lui. Faza a trecut, dar tânăra aspirantă s-a apucat să înveţe să vorbească profesional la televizor.

Lucrând, a terminat liceul, apoi a intrat în prima promoţie a Facultăţii de Litere şi Ştiinţele Comunicării, specializarea Comunicare şi Relaţii Publice, a Universităţii „Ştefan cel Mare”. Lucrarea ei de licenţă s-a numit „Campania electorală televizată”, cu studiu de caz campania electorală 2012 din Suceava, muncă ce avea să-i prindă bine mai târziu.

S-a înscris la master, la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA), la Bucureşti, la frecvenţă redusă. Doi ani de zile a plecat din oraş vinerea la ora 4 şi s-a întors duminica, la ora 23. Redactorul-şef al televiziunii Intermedia mărturiseşte că din acea obositoare perioadă n-a cules mare lucru şi că singurul curs care i-a plăcut cu adevărat a fost cel al jurnalistului şi analistului politic Cristian Pârvulescu.

Era în televiziune de 4 ani când a primit de la tatăl ei responsabilitatea şefiei staţiei tv. Omul o aruncase în apă, dar se pare că foarte tânăra lui fiica ştia oarecum să înoate.

„Era o responsabilitate mare, dar nu m-am pierdut. Eu şi fratele meu am fost educaţi să ne descurcăm în orice condiţii. Eram cruduţă, dar nu m-am pierdut şi pentru că aveam tot timpul senzaţia că în spatele meu este taică-meu şi că de orice am nevoie pot întreba sau îmi va spune el, ori mă va trage de mânecă dacă o iau pe o direcţie greşită. Fizic, tata a mai venit apoi foarte rar în sediu. Doar la administraţie, dar în redacţie, dacă intră şi acum, o dată pe an” a mărturisit Cătălina Biholar.

„Neşcolarizata” cu bursă la Bruxelles

 „Aş vrea să fie clar, eu nu sunt şcolarizată până la capăt, pentru că nu mi-am terminat masterul nici în ziua de azi. Chiar şi cu efortul celor doi ani, nu mi-am susţinut disertaţia pentru că nu am vrut să ratez şansa de a pleca la Bruxelles cu o bursă şi să lucrez la Radio France Internationale, iar între timp specializarea s-a desfiinţat”, intervine la un moment dat redactorul-şef al Televiziunii Intermedia.

Nu împlinise 25 de ani când a devenit unul dintre finaliştii unei burse europene JTI pentru jurnalişti. O lună, stagiu de pregătire la Bruxelles, în una dintre capitalele Uniunii Europene, ea a văzut, a învăţat şi a practicat jurnalism „hight level”.

„Am fost trei finalişti care am rămas la Bruxelles. Un coleg de la Money Channel, care scria pe online, şi o tipă din Republica Moldova, de la radio. Pe Silviu l-au trimis la Euronews, pe Diana la Reuters, iar pe mine la Radio Frace Internationale.

Bocete pe mine că nu mai merg, că nu vreau, că unde mă trimiteţi pe mine, om de televiziune, la radio, unde se vorbeşte franceza, doar a doua mea limbă. De fapt, a fost perfect unde am ajuns…

Sediul Radio France Internationale este într-o clădire istorică, în care funcţionează mai multe instituţii de presă. Un fel de Casa Radio de la noi. Directorul, un personaj extraordinar, Quentin Dickinson, care este vorbitor al tuturor limbilor din ţările fondatoare ale UE, cu dialecte cu tot. N-am reuşit să le număr. Un geniu, iar eu am fost, o lună de zile, umbra acelui geniu.

De 1 mai eram la Michel Barnier, în comisie, pentru că era comisar şi atunci, şi care acum se ocupă de Brexit. La NATO am fost de nu ştiu câte ori. La OLAF (Oficiul European de Luptă Antifraudă) marea situaţie de la noi, cu fraudele fondurilor europene, am fost şi acolo. Am fost la ultima etapă a procesului lui Ratko Mladic, la Haga. Am prins şi prima vizită a lui Ponta ca prim-ministru. Am o fotografie… M-am putut «lăfai» cât am vrut, având senzaţia că nu pot să greşesc pentru că, la fel ca şi în cazul tatei, era el, domnul Quentin Dickinson, cu ochii pe mine şi mă putea bate pe umăr atunci când trebuia. Cred că m-am descurcat, altfel n-aş fi ajuns acolo, nu m-ar fi selectat.

Şi pentru că nimic nu-i întâmplător, vreau să spun că înaintea mea cu câţiva ani, colega noastră, Alina Mihăescu, care lucra atunci la Money Channel, fusese şi ea finalistă la Radio France, iar după mine, tot o colegă a mea, la fel, la Radio France, Oana Şlemco. Aşa că suntem trei sucevence de la Intermedia finaliste ale burselor europene JTI pentru jurnalişti” a încheiat Cătălina povestea belgiană.

24.000 km pentru preşedinţie

Studiind şi învăţând deja mecanismele pentru tema de licenţă, jurnalista tv din Suceava a ajuns să lucreze în câteva campanii electorale. A lucrat pentru alegeri parlamentare la Baia Mare, alegeri pierdute. Apoi pentru europarlamentare pe regiune, la Botoşani, făcând naveta zilnic, şi câştigate. Au urmat cele mai importante, cele prezidenţiale din 2014, câştigate după o muncă pentru care spune că astăzi n-ar mai avea „ficaţi”, o cursă nebună de nu mai puţin de 24.000 km parcurşi prin ţară cu Klaus Johannis. A umblat din oraş în oraş, dormind în fiecare noapte în alt pat de hotel, dând consultaţii, scriind, filmând, alergând. Azi în Botoşani, mâine în Reşiţa, următoarea zi la Tulcea şi în cealaltă la Timişoara – mi-a dat Cătălina exemplul unui parcurs din cursa prezidenţială în două tururi de scrutin pentru primul mandat de preşedinte al fostului primar al Sibiului, despre care am lăsat-o să povestească.

„Mergeam, de cele mai multe ori, cu maşina mea, iar după primul tur, cu o maşină cu şofer. Într-o primă parte a campaniei doar editam şi scriam texte pe care le trimiteam presei şi selectam fotografiile ce urmau să fie publicate. În a doua parte a campaniei am pierdut un om şi a trebuit, pe lângă ce făceam dinainte, să iau şi camera în mână să fac şi partea de filmare, evenimentele cu public, mitingurile. A fost foarte greu, dar, într-un anume fel, emoţionant.

Cum este domnul Johannis? În primul rând foarte respectuos. Altfel decât «sărut mâna» nu mi-a spus niciodată, deşi eram cu camera în mână, în faţa lui, în permanenţă. Avea tot timpul grijă să fim odihniţi, să fi mâncat, ca să putem lucra. Nu pot spune că a fost un om glumeţ, dar avea momente… Dar a făcut aproape tot ceea ce noi i-am cerut să facă. Este foarte greu să lucrezi cu un om intolerant la un anume tip de consultanţă. Domnul Johannis a fost însă fără eroare la acest capitol. A ascultat şi a înţeles ce trebuie şi cum trebuie, pentru ca filmarea şi fotografiile să iasă bine. Am scos cele mai frumoase fotografii din orice campanie electorală. Era o emoţie nemaiîntâlnită până atunci. Lucram în premieră, într-o campanie, şi cu Facebookul, unde această emoţie, care nu se mai văzuse, se tot rostogolea. Nu s-a mai ajuns niciodată la cifrele acelea.

Când au venit rezultatele, a fost foarte reţinut. Am văzut un candidat care a ascultat exit pollurile, care a aplaudat de două sau trei ori, apoi a plecat să dea declaraţii. Nu Schumacher, nu explozie de şampanie, nu confeti, nu artificii.

Eram în Modrogan când s-au anunţat exit pollurile. Anticipam deja că va câştiga. În ziua aceea, la prânz, Johannis recuperase cele 10 procente diferenţă între el şi Ponta din primul tur, începea să câştige, iar la ora aceea nimic nu mai putea interveni. A fost caz unic în Europa ca între turul I şi turul II situaţia să se schimbe pentru un candidat cu 20 de procente. Bineînţeles, după aceea au apărut tot felul de explicaţii. Nu ştiu, habar nu am… Eu spun ce am trăit acolo, ce am văzut” încheie jurnalista.

L-a revăzut pe non-exuberantul preşedinte al României mai târziu, când stafful de campanie a fost invitat la Cotroceni, Cotroceniul cu acele covoare pe care, dacă porţi tocuri şi nu vrei să cazi pe spate, trebuie să păşeşti pe vârfuri.

În jurnalism trebuie să fii conştient că poţi face bine şi poţi face rău, în egală măsură

O întreb pe Cătălina Biholar care este locul jurnalistului astăzi, când lumea parcă nu mai este interesată de ştiri, parcă nu mai este interesată de nimic din ce era înainte de pandemie.

Îmi răspunde cu multă hotărâre că într-o mare de cetăţeni care accesează astăzi o mulţime de canale media care postează lucruri adevărate, dar şi inepţii, fake-news, ştiri neverificate, rolul jurnalistului este de două ori mai important. Crede că adevărul unei ştiri primează în faţa spectaculosului, care ar aduce ratinguri mai mari.

„Dacă sunt urechi de ascultat şi ochi de citit, bine. Dacă nu, nu. Eu, ca jurnalist, trebuie să-mi fac datoria şi să scriu ce e corect, nepărtinitor. N-am vânat niciodată vizualizări, like-uri, audienţe, deşi este foarte uşor să transformi un titlu corect în unul bombastic, pentru a «vinde». Am «vândut» crime, omoruri, violuri, când am lucrat pentru diverse staţii naţionale care asta cereau, dar am întrerupt toate aceste colaborări tocmai din această cauză. Jurnalismul nu este o profesie grea. Ai răspundere, dar nu de viaţă şi de moarte. Nu eşti medic, nici judecător la Curtea Supremă… Dar este o profesie în care trebuie să fii conştient că poţi face bine şi poţi face rău, în egală măsură, şi să alegi în ce direcţie vrei să mergi” crede omul de televiziune.

În această calitate a făcut în timp zeci de interviuri cu persoane care i-au plăcut. Chiar dacă s-a pregătit pentru fiecare, a fost şi spontană, şi a rămas de la fiecare cu ce este mai important, spune ea, cu imaginea reală a acelui om, persoană sau personalitate.

„Am filmat, de exemplu, cu Vladimir Găitan, cu puţin înainte să moară. L-am dus în sala lui de clasă, la Colegiul «Petru Rareş». Aşa am simţit că va fi bine şi a ieşit un interviu preţios. M-am pregătit cumva, dar îmi place când oamenii nu mă văd ca pe o fetiţă care «recită» întrebări stereotipe citind corect de pe foaie. Îmi creşte stima de sine când îmi spun la sfârşit că a fost altfel cu mine. Poate că sunt lucruri care le fac poate egoist, să-mi placă mie…

Cu regizorul Alexander Hausvater… Mi-a scris în autograful dat pe cartea lui: «Mulţumesc pentru un interviu cu întrebări cheie». Îmi spuneau că dacă voi reuşi să-l ţin pe scaun 10 minute va fi nemaipomenit. L-am ţinut jumătate de oră şi a ieşit un interviu cu un conţinut extraordinar. Dar ce să vezi, publicul nu s-a uitat prea mult la el. Sufăr, sigur să sufăr când nu se uită mulţi, mai ales când ştiu că iese un lucru bun. Accept însă că dacă nu le-a plăcut înseamnă ca n-au avut timp sau chef de lucrul acela, ca era mai preocupat să dea cu degetul pe telefon, să facă orice altceva. Dar nu e vina mea asta. Puteam da şi acolo un titlu bombastic şi poate se uita. Dar nu vreau să fac asta, cu niciun preţ” a răspuns tranşant Cătălina Biholar.

Nu-mi răspunde la fel de clar dacă a vrut vreodată să renunţe la… Dar îmi spune că, demult, şi-a propus să încerce un alt drum. Trei căi, o singură direcţie: Bucureşti. Din diferite motive însă, toate aveau bariere şi atunci şi-a spus că era un semn că trebuie să stea acasă. Mi-am spus, OK, ca mine, în Bucureşti or fi sute de tineri care vor şi pot să facă ce vreau şi pot şi eu. La Suceava nu sunt atâţia şi poate aici, la mine acasă, pot să spun ceva, să fac ceva, să schimb ceva” a încheiat redactorul-şef de la Intermedia.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: