Timpul curgând înapoi

 În cimitirul Bisericii „Sf. Vineri” din Suceava, preotul Dragoş Buta, la mormântul părinţilor mei, veterani de război, citeşte pomelnicul celor plecaţi dintre ai noştri. În fiecare an, tot mai lung. Este joi, 10 iunie 2021, este marea sărbătoare a Înălţării, Ziua Eroilor Neamului. De undeva, poate aievea, poate doar în amintire, răsună cântecul lui Ciprian Porumbescu, până când vremea alunecă înapoi şi Mama apare lângă mine. A aşezat peste pământul cald al locului lor de veci, peste flori, mătasea uşoară a Tricolorului şi simt cât de mult o bucură privirea aprobatoare a preotului. Nu ştiu cum a ajuns aici, poate ţine locul unuia din fiii săi, dar este chiar preotul Leonte Galeş din Stupca. Împreună cu Sfinţia Sa, anii se întorc la Stupca albinelor legendare şi cântecul – pe crucea lui Ciprian Porumbescu: „Iar cînd fraţilor m-oi duce/ De la voi ş-o fi să mor/ Pe mormînt atunci să-mi puneţi/ Mîndrul nostru tricolor”. Este iunie 2012, sunt împreună cu urmaşele Porumbeştilor, cu draga noastră Nina Cionca, nepoata Mărioarei, sora lui Ciprian Porumbescu, şi cu fiica sa, universitara Stanca Scholz-Porumbescu. Cred că atunci am văzut-o ultima oară, după trei decenii de întâlniri, interviuri, confesiuni, de povestiri-amintiri-conferinţe pe inepuizabila, preferata sa temă: Ciprian Porumbescu. Şi Doamna Nina Cionca îmi zâmbeşte (toate făpturile scumpe din memorie vin spre noi cu un surâs), şi, fiindcă are această putere, mă duce într-o seară de februarie a anului 2000 în spaţiul memorial „Octavia Lupu Morariu şi Leca Morariu”. Tot ce se află aici este încărcat de valoare, istorică, literară, sentimentală, dar în această clipă privirile ne sunt adunate de o carte poştală, trimisă din Viena, la 9 februarie 1915, de Leca Morariu fratelui său, Victor Morariu, cu „Salutări de lângă violoncelul lui Ciprian”, instrument achiziţionat cu banii economisiţi din solda de ofiţer al armatei austro-ungare, aflat astăzi în muzeul de la Stupca, al cărui iniţiator şi principal ctitor a fost cunoscutul cărturar – gest şi instrument reprezentând pentru Leca Morariu chiar „Înmugurirea Muzeului Porumbescu!”

Şi cum Muzeului i se alătură fabuloasa monografie „Iraclie şi Ciprian Porumbescu”, dactilografiată cu devotament de văduva sa, Doamna Profesoară, împlinirea a 138 de ani de la stingerea din viaţă a lui Ciprian Porumbescu nu putea să se petreacă fără niciun semn pentru farm. Maria Olar, preşedintă, şi ing. Ion Olar, vicepreşedinte ai Fundaţiei Culturale „Leca Morariu” Suceava, joia Înălţării, 10 iunie 2021, face câţiva paşi mărunţi înapoi, spre amiaza duminicii lui 6 iunie 2021, când spaţiul memorial de la parterul Blocului Turn de lângă Şcoala 3 Suceava şi-a deschis primitor uşa în faţa celor câţiva invitaţi, doar atâţia cât permite un fost apartament cu o cameră şi cât îngăduie măsurile impuse de pandemie. În mod excepţional, aproape de exponate, cât să le simţi respiraţia, tratând cu sfială piesele de mobilier încă purtătoare ale familiarităţii cu Leca Morariu şi Doamna Profesoară şi uriaşul covor verde (paşii noştri pe urmele paşilor lor!), ne fixăm ochii pe cărţile editate de Fundaţie şi pe exemplarele celei pregătite pentru lansare, volumul II al monografiei „Iraclie şi Ciprian Porumbescu”, Editura Heruvim, Pătrăuţi.

Preşedinta trece în revistă preocupările Fundaţiei, în prezent orientate spre volumul III al monografiei, spre continuarea editării jurnalului lui Leca Morariu, spre alcătuirea unui volum consacrat Octaviei Lupu Morariu, pentru întreţinerea acestui spaţiu memorial, pentru cercetarea şi valorificarea în continuare a documentelor aflate în grija, în proprietatea sa, a familiei Olar. Şi pentru că este ziua plecării lui Ciprian Porumbescu, povesteşte, pe lângă scrierea monografiei, despre atenţia activă acordată muzicii lui de soţii Morariu chiar şi în perioada grea a refugiului vâlcean (la şcoala de artă, în orchestra semisimfonică, în lecţiile de muzică predate în particular), atenţie continuată, după moartea lui Leca la Râmnicu Vâlcea şi mutarea ei la Suceava, de Doamna Profesoară. Astfel, dna Maria Olar, cu intervenţii (de detaliu, de culoare, dovadă cât de puternică poate fi memoria inimii) ale soţilor Veronica şi Mihai Iacobescu, evocă sărbătorirea Centenarului morţii lui Ciprian Porumbescu cu muzica lui Ciprian Porumbescu la Suceava, graţie veritabilului concert susţinut de elevii Octaviei Lupu Morariu, prefaţat de Mihai Iacobescu şi elogiat într-un articol de Eugen Jenică Popovici.

Din nou timpul curge înapoi, de data aceasta spre deceniul şapte al secolului trecut, când, după moartea soţului, Octavia Lupu Morariu a acceptat oferta sucevenilor de a se întoarce pe meleagurile natale şi de a reînhuma la Suceava osemintele cărturarului, „o odisee”, spune prof. univ. dr. Mihai Iacobescu pomenindu-i pe câţiva din cei care au sprijinit-o atunci, Miu Dobrescu, Eugen Pleşca, Ionel Negură, Dragoş Vitencu, şi mai ales bucurându-se că Doamna Profesoară a aflat în Maria şi Ion Olar copii poate mai buni decât ar fi putut să-i fie, dacă l-ar fi avut, propriul copil, devotamentul şi afecţiunea lor, credinţa că moştenirea culturală a lui „Leca meu” şi a sa rămâne pe mâini vrednice, în putere şi doritoare să o pună mai departe în lumină, încălzindu-i anii din urmă. „Au făcut aici un cuib de cercetare!” Dar acest tezaur trebuie studiat şi de acum înainte: de pildă, adnotările lui Leca Morariu pe „Istoria” lui G. Călinescu, ce temă interesantă! Apoi se întoarce spre cele două prime volume ale cărţii Porumbeştilor şi o găseşte fără termen de comparaţie, „cu un aparat critic atât de umflat”, în literatura noastră. „Da, zice, noi nu ştim care este jurnalul lui Ciprian Porumbescu, un om genial, uneori ca un vagabond, o personalitate atât de complexă…” Pr. dr. Gabriel Herea: „Ciprian Porumbescu îşi punea fulguraţiile pe hârtie!” Mihai Iacobescu îşi continuă gândurile cu glas tare: „În caracterizarea lui Porumbescu rămâne nebulos… Ar trebui să se facă o delimitare în ceea ce a lăsat scris Ciprian Porumbescu, al doilea personaj al culturii româneşti după Eminescu. «Balada» este cel mai frumos plânset al Bucovinei, o muzică dumnezeiască…” Apoi, adresându-ni-se: „Fraţilor dragi şi scumpi care sunteţi aici, ne trebuie un Ciprian Porumbescu, un Ciprian care să ţină pământul Bucovinei legat pentru generaţiile următoare!” Şi pentru că Bucovina este o temă pasionantă pentru Domnia Sa, îl menţionează pe cancelarul Austriei, care în 1774 o numea „cheia Moldovei”. Şi-l apreciază pe Mircea A. Diaconu care în cartea consacrată Iconarilor spunea că România nu a reuşit să-şi integreze vechile provincii alipite de Unire. Prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu: „Aşteptăm al doilea volum al «Istoriei Bucovinei»! Măcar o schiţă de patruzeci de pagini!” Dar întotdeauna profesor între studenţi, Mihai Iacobescu îşi formulează aşteptările: Doina Cernica să-şi continue cartea despre acest spaţiu memorial, şi împreună cu Maria Toacă să realizeze anual câte un volum despre dulcele-amarul Bucovinei, doctorii în Istorie Alis Niculică şi Bogdan Niculică să-i cerceteze în continuare documentele! Şi e mulţumit de vestea pe care i-a dat-o Liviu Papuc, la telefon (împreună cu regretul de-a nu putea să ajungă la Suceava, la această evocare a lui Ciprian Porumbescu), că lucrează la o carte dedicată lui Torouţiu (cumnatul lui Leca Morariu). Face o reverenţă în faţa stavroforei dr. Gabriela Platon, stareţa Sfintei Mănăstiri Voroneţ, şi a monahiei Elena Simionovici, preşedinta de onoare a Societăţii Scriitorilor Bucovineni şi membră a Uniunii Scriitorilor din România: „Cineva ar trebui să scrie despre ce înseamnă Voroneţul în viaţa noastră spirituală!” Maria Olar: „Leca Morariu a iubit aşa mult Voroneţul!”. Şi prof. univ. dr. Mihai Iacobescu încheie cu o privire visătoare: „Ciprian Porumbescu! O muzică ce te electrizează şi te pune la pământ!”

Istoricul literar Mircea A. Diaconu adânceşte cunoscuta rană: Despre Bucovina nu numai în România, ci şi la Suceava se ştie prea puţin. De exemplu, de ce oraşul are două gări vechi: Iţcani şi Burdujeni. Nici măcar nu există o poziţie românească faţă de Bucovina, în vreme ce poziţiile formulate în Germania şi Ucraina sunt promovate în Occident, ratându-se acest moment în care „în lume se discută de perioada aculturală postcolonială”. Or, „Bucovina a fost colonizată”… Şi Domnia Sa întoarce timpul spre vremea Morărenilor: „Bucovinenii trăiau cu un orgoliu aparte: ei îl cunoscuseră prin părinţii lor pe Eminescu”. Şi se simţeau lezaţi când era judecat de cineva din afară. Jurnalul lui Leca Morariu şi jurnalul lui Ciprian Porumbescu îi apar ca o sursă de informaţii de mare importanţă despre Bucovina din vremea lor. Şi apoi ne captivează cu supoziţia că Leca Morariu era atât de fascinat de Ciprian Porumbescu pentru că semănau în multe privinţe, oameni debordând de energie, mereu în alertă, febrili. Şi cu opinia însemnătăţii bibliotecii tatălui şi a unchiului său, „un fond documentar uluitor”. Şi cu concluzia: „Monografia «Iraclie şi Ciprian Porumbescu» e o enciclopedie a Bucovinei!” Şi cu speranţa înnegurată de a mai convinge nişte tineri să se ocupe de studierea trecutului… Mai ales, zice stavrofora dr. Gabriela Platon, că istoria se repetă… Deja cititoare a acestui volum doi al monografiei, monahia Elena Simionovici se recunoaşte impresionată de personalitatea lui Iraclie Porumbescu, „aşa un gânditor, un jertfitor pe altarul credinţei”. Românismul lui Ciprian Porumbescu îi apare astfel ca o moştenire de familie. În ceea ce o priveşte: „Eu nu sunt din Bucovina, dar jumătate de veac am slujit limba română şi pământul acesta!”

Preotul, muzeograful, scriitorul, editorul dr. Gabriel Herea insistă asupra lipsei oamenilor pasionaţi, un pericol mai mare la adresa păstrării identităţii noastre de limbă şi de neam decât globalizarea. Ciprian Porumbescu se stinge din viaţă în primele o sută de pagini ale volumului doi al monografiei cu rugămintea fierbinte: „Nu lăsaţi munca mea să moară!”, continuarea monografiei fiind în mare măsură povestea a ceea ce a urmat după coborârea sa în criptă, a zbuciumului celor care l-au iubit şi l-au preţuit, a rolului decisiv jucat de Iraclie Porumbescu şi Leca Morariu în îndeplinirea acestei dorinţe testamentare, pentru care monografia ne oferă un bogat material, este „un dosar arheologic”.

Dna Maria Olar adaugă şi celelalte nume implicate în zbuciumul invocat, le rosteşte cu solemnitate şi respect, ca într-o litanie: Mărioara Porumbescu, Nina Cionca, Olimpia Bucevschi, mama Doamnei Profesoare, şi, desigur, Doamna Profesoară, Octavia Lupu Morariu. Un şir binecuvântat de doamne, pe care de aproape un sfert de veac îl continuă Maria Olar!

Mai devreme, Mircea A. Diaconu a pus „Hora detrunchiaţilor”, amfitronii ne dăruiesc, întotdeauna răscolitoare, „Balada”. Dar, iată şi culmea emoţiei de a-l avea printre noi pe tânărul şi genialul compozitor: cu glasul său de argint şi cu trăirea atât de intensă şi de sinceră care îl face să ajungă Sus, Celmaisus, stareţa Gabriela cântă „Tatăl Nostru” pe muzica lui Ciprian Porumbescu.

Simţind nevoia de a prelungi în singurătate această cinstire adusă de Fundaţia Culturală „Leca Morariu” Suceava lui Ciprian Porumbescu, ajunsă acasă îi mai dăruiesc un ceas-două recitind – şi visând la evenimentul de acum 150 de ani – paginile scrise de Leca Morariu în primul volum despre „marele, panromânescul eveniment al anului 1871! Dacoromânescul sobor de la Lăcaşul de veşnică stăpânire al lui Ştefan cel Mare: Serbarea dela Mănăstirea Putna!” De la care nu au lipsit, nu puteau să lipsească „Părintele Iraclie Porumbescu şi fiuţul său Ciprian!…” „Cânta – scrie ceea ce vede cu ochii inimii sale Leca Morariu – meşterul Grigore Vindireu cu taraful său (…) Când, «un tânăr plăpând şi înalt şi cu foc nemărginit în privirea-i visătoare» se repede asupra lui Kir Grigori, îi ia vioara din mâini şi prinde dânsul a-i zice hora! Trebuia să fie şi el cineva, ca să poată zice hora după un Kir Grigori şi pentru soţii de cântare ai lui Kir Grigori; şi trebuia să fie cineva acel copilandru de mai 18 ani, căruia marele vătaf Grigori îi încredinţa vioara tocmai la aşa prăznuire! Da! Se cunoşteau amândoi din chiar Suceava lui Ştefan Voievod – strada Cutului dela Suceava! Când apoi, hora însăşi, se opria locului, din senin-răsăritul, spontan-improvizatul capelmaistru se grăbeşte spre Părintele Iraclie Porumbescu şi, nimbat de extaz, îi zice: « – Tată…, am cântat Daciei întregi !»”

 *

Cimitirul este în sărbătoare, chiar şi după sfinţirea mormintelor cu pomenirea celor plecaţi, oamenii întârzie, sorb o gură de vin după ce cu bună cuviinţă varsă o lacrimă din el pe pământ şi ciocnesc un ou roşu: „HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT!” „ADEVĂRAT S-A ÎNĂLŢAT!” Merg încet, de-acum în acelaşi sens cu timpul, gândindu-mă la părinţi, la soră, dar şi la preotul Leonte Galeş, şi la neuitata Nina Cionca, întotdeauna în redacţie, la ziarul nostru, cu bucurie: „La «Crai nou», cu bucurie!” Prinsă de amintiri, nu ştiu când am ajuns în mijlocul acestui torent de copilărime plină de voioşie. Îmi pun instinctiv masca şi îl întreb pe unul din maturii care îşi caută puiul cu privirea: „Ce se întâmplă?” „Ce să se întâmple, doamnă! Ies copiii de la şcoală! Au terminat orele!” Apoi zâmbeşte: „Încă nu le vine să creadă că învaţă, se întâlnesc cu adevărat! De aceea atâta gălăgie şi zburdălnicie!” Şi nici mie nu-mi vine să cred când zăresc un puşti slăbuţ, cu o cutie de vioară mai mare decât el, încercând tăcut să-şi croiască drum prin mulţimea sonoră.

Print Friendly, PDF & Email

Admitere USV

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: