Zile de apoi

În urmă cu ani am cunoscut pensionari supăraţi (pe situaţie, pe viaţă) că au fost „aruncaţi” din slujbe şi nu-şi mai regăseau rosturile. Înţeleg că erau, de la caz la caz, oameni care-şi regretau lefurile, dar şi persoane care, simţindu-se încă în formă, deplângeau sincer ruperea de activităţile anterioare… Acelea în care fuseseră implicate, nu altele, căci, altfel, erau (teoretic?) libere să se înhame la altele noi, din zonele private, asociative, inclusiv de voluntariat. În perioada din urmă, întâlnesc virtuali pensionabili care-şi văd năruite visele. Unii se zăresc ieşind în curând la limanul pensiei de drept, alţii adună ani şi zile calculând când anume ar putea scăpa la pensia anticipată. Dintre cei din urmă, sunt persoane care au ajuns la concluzia că până şi penalizate ar căpăta pensii apropiate de lefurile actuale, iar altele care ar fi gata, pe principiul că „nu se mai merită”, să se zică mersi pentru cât de puţin, numai să iasă din program, din sarcini, din… ştiu ele din ce anume (că nu degeaba vor să iasă!). Însă le-a luat groaza că (iar) se vorbeşte despre o reformă a pensiilor care să prevadă muncă silită spre 70 de ani şi interzicerea pensionării anticipate. C-o fi, că n-o fi; c-o fi, cine ce-o păţi… Pe moment, declaraţiile oficiale pe subiect, contradictorii, mai mult încurcă decât luminează. Cert e că statul n-are parale pentru mâine, d-apoi pentru poimarţi. Cert e că unii – cu teama unor pensii minuscule în suflet – s-ar încumeta să presteze şi până la moarte (dar aici nu includem posturile de lux, fără cumul, de la stat!), dar se tem că, mult mai devreme, vor primi brânci din slujbele pe care, de bine de rău, încă le deţin…