Bucovină, plai de dor

Motto: Să grijim, iubite soţule, cu tot dinadinsul ca,

în amestecătura aceasta de limbi, copiii noştri să rămână ceea ce suntem noi, adică români, şi să-şi păstreze cu sfinţenie simţămintele lor de neam în tot de-a lungul vieţii lor.

Elena Hurmuzachi, născută Murguleţ

 (Dragoş Protopopescu, „Bucovina românilor, Bucovina culturală”)

Pentru neobositul Liviu Papuc, Bucovina e un permanent magnet care îl face să evadeze periodic din urbea Iaşilor şi să revină la matcă, unde se încarcă, de fiecare dată, cu energie pozitivă. Îi stă la îndemână şi o altă modalitate. Cercetează „vechi izvoade” şi mai alcătuieşte o carte, cum este şi cea intitulată „Fărâme de Bucovina” (Ed. Alfa, Iaşi, 2020), realizată cu sprijinul soţiei, doamna Olga Iordache. Suntem în faţa unor texte interesante, multe din ele atinse de aripa suavă a poeziei, apărute în ziare sau reviste, cele mai multe după revenirea Bucovinei în fireştile hotare ale României.

Scrierile, de o mare bogăţie informativă, vizează o complexitate de aspecte, istorico-geografic, etnografic, pitorescul plaiurilor, salba de mănăstiri din aceste legendare locuri. În ultimul material, intitulat „Consideraţiuni antropogeografice asupra Bucovinei”, semnat de G. Nimigeanu, scrie negru pe alb: Bucovina este parte integrantă din acelaşi spaţiu al poporului român. A căuta hotare în acest spaţiu însemnează a forţa adevăratul înţeles al faptelor şi a separa ceea ce natura însăşi a creat armonie, Bucovina fiind categoric una din vetrele poporului român, dacă avem în vedere că teritoriul a fost locuit încă din neolitic, aşa cum mărturisesc o multitudine de urme preistorice. Portul oamenilor de aici dovedeşte continuitatea elementului dac, al carpilor liberi: căciula din piele de oaie/miel, cojocul miţos, cămaşa de in sau de cânepă strânsă la mijloc. Şi încă nu-i de ajuns. G. Nimigeanu aduce în discuţie fondul sufletesc al românilor, moştenit tot de la daci. E vorba de jurământul „să nu mai văd sfântul soare” sau de obiceiul unor jocuri la casa mortului, ceea ce aduce aminte de veselia dacilor la moarte. În sfârşit, limba română, „stăpâna noastră”, e un atestat de necontestat al continuităţii. Toate acestea au fost călcate cu brutalitate în picioare de austrieci, de sovietici şi de aşa-zişii moştenitori de astăzi, o anomalie strigătoare la cer.

Câteva note de călătorie se opresc asupra oraşelor sau chiar satelor bucovinene. De pildă, I. Simionescu este frapat de înfăţişarea austriacă a Cernăuţilor şi de faptul că minorităţile profită de slăbiciunea administraţiei româneşti, din cauza luptelor dintre partide. D. Marmeliuc evidenţiază, în schimb, dârzenia de care au dat dovadă intelectualii patrioţi pentru păstrarea limbii române şi a culturii aferente, în vreme ce pentru pr. Dimitrie P. Micşunescu dealurile şi văile clocotesc de cântecele, chiuiturile şi doinele harnicilor lucrători de câmp sunt vestitoarele prezenţei românilor. La Rădăuţi, acelaşi I. Simionescu se reculege în faţa unor ziduri sfinte (o va face şi E. Ar. Zaharia) ridicate pe cea mai veche fundaţie domnească nu numai în Bucovina, ci din Moldova întreagă, căci e zidită de Bogdan descălecătorul. La Gura Humorului se schimbă registrul notaţilor, I. Belf consemnând că urbea ar fi fost întemeiată de   un neîntrecut humorist, prezent, simbolic, şi în zilele noastre aici. Un alt preot, N. V. Hodoroabă, vizitează Suceava. Venind dinspre Burdujeni, observă din birjă că într-un loc din râu se scaldă ca-n vremurile patriarhale, de-a valma, bărbaţi, femei şi copii, alături de care alţii îşi spală caii, căruţele şi trăsurile. Aşezarea Sucevei e mică (doar 12 mii de locuitori în 1938), fără să se observe vreo tendinţă de progres. Cu trei decenii în urmă (1903) ajunge în Suceava şi folcloristul fălticenean Artur Gorovei, fiind neplăcut impresionat de aspectul oraşului. Mitropolia, cu moaştele Sf. Ioan, e înconjurată de un cerc de murdărie, iar zidurile glorioase ale cetăţii au fost pângărite de barbari, care şi-au construit cu pietre aduse de acolo cârciumele infecte pentru a-i otrăvi pe românii din localitate. De altfel, chiar ai noştri nu se sfiesc să-şi batjocorească vestigiile. C. N. Ifrim aduce la cunoştinţa cititorilor, cu durere, în 1927, că Cetatea Hotinului e în ruină pentru că i se smulg pietrele chiar de români şi că soldaţii noştri, în timpul exerciţiilor de tragere cu mitraliera, au luat la ţintă zidurile Cetăţii albe, fiind vizibile peste tot urmele acestui act de vandalism. Părintele Hodoroabă ajunge şi la Siret într-o zi de târg, foarte greu de străbătut din pricina aglomeraţiei. Oraşul Vatra Dornei e vizitat de I. Solomei (1939), fiind plăcut impresionat de instalaţiile şi confortul ultramodern al băilor aflate în proprietatea fondului religionar al bisericii ortodoxe din Bucovina. Nu lipsesc nici câteva note despre Câmpulung, unde este mânat de dor Arthur Gorovei, năzuind miros de brad şi spre limbă dulce românească. E oripilat şi indignat, în acelaşi timp, de politica de deznaţionalizare a stăpânirii habsburgice.

Mulţi autori trec şi se închină la mănăstiri, având despre sfintele lăcaşuri de cult doar cuvinte de laudă, impresionantele monumente mărturisind despre evlavia domnilor şi a poporenilor, despre talentul constructorilor şi al zugravilor de altădată. O fericită îngemănare a talentului românesc aparţine Putnei, în ograda mănăstirii aflându-se, spre cinstire, şi bustul lui Mihail Eminescu. Preotul Micşunescu se minunează la Moldoviţa dinaintea unei Psaltiri din 1614 (un manuscris slavon) aparţinând episcopului Efrem de Rădăuţi, care a lăsat şi un groaznic blestem: Dacă se va lăsa cineva sedus prin ispita diavolului şi a lua din această mănăstire şi a o depune în alt loc, să fie acela afurisit de Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, de Prea Curata Maica Sa, de cei 318 părinţi şi să aibă parte cu Iuda. Tare bine s-ar potrivi aceste cuvinte ale vlădicăi celor care au nesocotit adevărul şi au răpit pământ sfânt românesc, batjocorind şi mutilând sufletul neamului daco-roman. Gealaţii istoriei au cucerit, au dezbinat şi au asasinat, fără să se gândească la faptul că sângele vărsat strigă neîncetat din pământ, iar sufletul unui popor străvechi nu poate fi nimicit. Este ideea ce străbate culegerea lui Liviu Papuc, adăugându-i-se şi cea care spune că roata istoriei se mişcă. E purtată de dorul nesocotit de alţii.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: