Vacanţe la Vama

Vreme de mulţi ani de zile, de când nu începusem încă a merge la şcoală şi până în ultimii ani de liceu, o lungă parte din vacanţa mare o petreceam la Vama, o aşezare – că sat n-o pot numi, urmele civilizaţiei austro-ungare plasând-o într-o avantajoasă nedeterminare administrativ-geografică, dar mai ales necolectivizabilă şi necolectivizată! – cam la jumătatea distanţei între Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc, deci Bucovină în toată puterea cuvântului.

Prin ciudate reţele de cunoştiinţe, ajunsesem la ceea ce fetiţele Eva şi Diana vor numi peste ani „Casa roz” – o impunătoare construcţie etajată, rară la vremea aceea, cu o culoare încă şi mai rară, cea a şerbetului de cireşe amare. Stăpânii casei: familia F., despre care şi despre a căror numeroase rubedenii învecinate voi povesti în continuare; nu o fac decât pentru plăcerea de a-i evoca – mulţi dintre ei nu mai sunt, nu ştiu nici măcar câţi – aşa că un eventual cititor va trebui să sară peste paragrafele următoare – ei nu sunt interesanţi decât pentru cei care i-au cunoscut sau, în cel mai bun caz, doar pentru un sociolog în căutare de tipologii umane, poate.

Capul familiei era domnul Mihai – subţiratic, înalt, cu ochi albaştri de copil, semăna mult când cu Mel Ferrer – primul soţ al lui Audrey Hepburn –, când cu Henry Fonda. Era un gospodar desăvârşit – cel mai impresionant din bogatul său domeniu fiind, pentru mine cel puţin, şi asta a rămas valabil şi după atâta amar de ani, grajdul său pentru vite. Era cel mai curat grajd din câte aveam să văd vreodată, singurul care, la intrare, avea agăţată în cui o iconiţă, înconjurată de o cunună de busuioc uscat… Ca să ai curajul să pui o iconiţă într-un grajd, trebuie să munceşti mult ca să-l menţii curat! Şi era foarte curat.

Se adăposteau acolo câteva vaci cu viţeii lor tărcaţi, câţiva purcei dolofani şi un cal, uneori cu un mânzoc lipit de el. Jgheaburile prin care se scurgeau mizeriile lichide erau ingenios podite, bălegarul se curăţa măcar o dată pe zi, mirosea mai mult a cald şi a piele de animal, ordinea era desăvârşită (riscând o dulcegărie, într-un asemenea loc îţi puteai închipui cu uşurinţă ieslea lui Hristos…).

Într-o încăpere alăturată, cu un nume ciudat, pe care însă nu mi-l mai amintesc (e sigur însă că se termina în – oagă: stănoagă?) trona o mare maşinărie de metal, vopsită în verde, cu o roată ce mi se părea uriaşă, la care era ataşată o manivelă lucioasă de îndelungata-i folosinţă. Uneori, dar nu foarte des, şi întotdeauna supravegheată (căci exista pericolul să scap manivela, care m-ar fi putut lovi în frunte), aveam voie să învârt roata aceea şi, foarte mândră, să toc astfel sfeclă – rădăcini şi frunze – ce se amestecau apoi cu crupe măcinate grosier, cu fructele căzute din copacii din livada sadoveniană, hrană pentru purcei şi păsări, cred.

În afară că îşi conducea ranch-ul ca un veritabil – dar netelevizat – cărunt şi demn Ewing, domnul F. mai era şi magazioner la gara din Vama, avea deci un salariu, ceea ce, într-un asemenea loc, şi la acele vremuri, era un privilegiu. În rest, iubea copiii, era hâtru, bonom, destul de tăcut şi mare băutor. Şi cum acolo aproape nu se cunoştea vinul, ci doar trascăul, întâmplările de tot felul nu lipseau…

Soaţa lui – nu i se spunea altfel decât tanti Catiţa – era un poem. Urâtă cât s-o iei la fugă, şpanchie – nu ştiai niciodată încotro privea –, cu nas coroiat, bărbie ascuţită, deşi nu era bătrână, se încăpăţâna să îşi vopsească părul negru ca pana corbului şi să se rujeze de dimineaţă până seara (ba nu, nu şi-l ştergea nici noaptea, se cheamă adică că nu se demachia… pentru că în fiecare dimineaţă vedeam muiate într-o băliuţă de lemn feţele de pernă pătate de ruj pe care dormise). Era însă de o generozitate şi de o disponibilitate fără margini, iar faptul că nu putuse avea copii o fragiliza, mai întâi în propriii ei ochi. Deşi părea mereu recunoscătoare – nu se ştie bine cui – pentru că avea un soţ mândru, cu care se înţelegea, care o respecta, şi o casă cu etaj dintre cele mai frumoase, ba chiar şi chiriaşi peste vară care, de bine de rău, îi măreau cumva veniturile, în rest nu părea conştientă de sluţenia ei. Materializarea lesne de închipuit a acestui devotament era că domnul F. arăta totdeauna ca scos din cutie, chiar şi după ce curăţa grajdul. Curăţenia în casa aceea – de altfel cam ca peste tot în Bucovina – era sfântă, era oglinda stăpânei casei.

Dar nu numai asta; spre deosebire de prostul obicei al sătenilor, care-şi rod de sub unghii ca să se fălească cu iluzorii avuţii greu adunate, în casa aceea se mânca bine. Se gătea în fiecare zi, multe reţete nemţeşti, nu lipsea aproape niciodată desertul, cât despre băutură…

Împreună cu ei locuia G., cel mai mic frate al Catiţei, cu cel puţin 15 ani mai tânăr (între ei mai erau vreo 5-6 fraţi), care – iar o curiozitate – era tratat foarte bine, ca un adevărat fiu şi moştenitor (ceea ce avea să se şi întâmple). Avea camera lui, stătea la masă cu ei, cu noi, iar faptul că în rest făcea muncile cele mai grele din gospodărie, ca un argat năimit, nu mira pe nimeni – intra în firescul lucrurilor. Acest G. avea o privire de un albastru incredibil – îl bătea pe Paul Newman –, era mereu bine dispus, săritor, gata să ajute în orice moment, şi el tot timpul recunoscător nu se ştie cui şi nici pentru ce, încremenit în condiţia lui subalternă, pe care părea că n-ar vrea s-o schimbe în niciun fel… (Şi totuşi, totuşi – dar asta mult mai târziu decât unde mă aflu eu acum cu povestitul – şi-a întemeiat o familie, cerut în căsătorie de Cuţa, o fată din Frasin, coborâtă parcă din poveştile cu găina babei şi cocoşul moşneagului: isteaţă, dar foarte săracă, cu ochi negri plini de vioiciune, pietroasă la trup, veselă şi harnică; atrasă evident de bunăstarea familiei, l-a iubit şi respectat pe diminutivatul ei G. din prima clipă, a turnat trei băieţi (Codrin, Cosmin şi Călin!) în mai puţin de trei ani şi – când tanti Catiţa s-a îmbolnăvit – a preluat firesc toate greutăţile şi răspunderile gospodăriei. Mai mult încă, la un moment dat şi-a găsit şi servici, la Frasin sau la Molid, vreo 10 km distanţă, unde ajungea cu un hârb de bicicletă, la o făbricuţă înfiripată nu se ştie cum pe acolo. (…)

N-am terminat însă cu descrierea casei. Între grajd şi corpul propriu-zis al locuinţei se afla o mare tindă – nu ştiu bine cum s-o numesc, un culoar cu acoperiş de şindrilă, lung, larg şi încăpător, unde se aliniau stivele de lemne tăiate nu la centimetru, ci la milimetru, marea buturugă, îndelung crestată, cu toporul veşnic înfipt în ea, căruţa cu toate ale ei, varii ustensile şi boclucuri, toate însă frumos clădite, niciodată aruncate la grămadă. Rămânea loc în acest spaţiu şi pentru câteva buturugi mai mici, pe care ne aşezam cu toţii în momentele de răgaz ale celor mari, de obicei când ploua. Şi la Vama când începea a ploua, ţinea măcar două zile… În astfel de momente, ca în altă fierărie a lui Iocan, domnul F. devenea vorbăreţ, spunea istorioare cu haz, adevărate sau inventate, dar mai ales, în cursul mai multor şezători de acest fel, mă învăţa cum să prezic vremea, privind cu atenţie cerul şi norii. Ce păcat că am uitat! Poate pentru că nu am avut niciodată destul de mult cer ca la Vama – deşi două din casele care au fost ale mele aveau terase la etaje înalte –, sau nu aveam eu destul răgaz să îl privesc cu adevărat… Tot ce mai ştiu este că dacă fumul se ridică din horn – care fum? care horn? – drept, vertical, atunci mâine se va însenina, dacă însă este încolăcit, buclat, atunci ploaia şi negurile vor continua. (…)

La Vama, momentul astral al calendarului verii pentru toată suflarea era mersul la fân, o întâmplare a cărei grandoare nu poate fi asemuită decât Carnavalului de la Veneţia, şi asta ca să fim modeşti. Fraţii aveau o fâneaţă destul de întinsă, aflată însă la mare depărtare de casele lor. Aşadar, expediţia către acel loc, al cărei scop era cositul, adunatul, întorsul fânului şi apoi clădirea lui în căpiţe, se organiza din timp, cu mare chibzuială – să fie vreme bună, să nu fie vreo sărbătoare, să se suprapună pe „liberele” domnului ceferist…

Se începea, festiv şi tradiţional, cu fabricarea berii de casă, un lichid brun-închis, foarte gros, slab alcoolizat (deşi obiceiului rachiului era sfânt în toată Bucovina, la fâneaţă nu se lua niciodată trascăul lor! – ştiau ei ce ştiau, trebuiau să-şi păstreze forţele să cosească cât mai mult în cât mai puţine zile, iar pentru asta trebuiau să se trezească cu capul limpede…), cu un gust cumva ciocolatiu-amărui şi de malţ, din care aveam voie să bem şi noi, copiii, chiar câte un păhărel întreg. Era foarte bună.

Uneori, trebuia să bem, dar asta nu ne deranja deloc, chiar de la începutul expediţiei, şi asta pentru că imediat ce părăseam casa şi intram în pădure, o porţiune din drum, o cărare destul de îngustă şi alunecoasă din cauza cetinilor, era foarte abruptă. Cum trebuia să ne ţinem echilibrul, mişcările dezordonate ale drumeţilor – toţi purtători de rucsacuri şi sarcini cât mai echitabil distribuite – zgâlţâiau sticlele de bere fermentată, dopurile săreau, aşa că nu aveam altceva de făcut decât să le golim (ascunzând sticlele goale în tufişuri atent reţinute, ca în maquis, pentru a le recupera la întoarcere).

La ieşirea din pădure, după urcuşul abrupt, ajunşi pe creastă dădeam dintr-odată de un platou plin de flori înalte şi de lumină, a cărui strălucire ne orbea o vreme. Aici respiram în voie şi ne răsfiram. Urma apoi salatrucul, o porţiune în care pădurea fusese tăiată, plină de înalţi arbori culcaţi la pământ, de multe ori jupuiţi de scoarţă, şi de cioturi putrede a căror imagine ne făcea rău. Prin salatruc se mergea în şir aproape indian (cu dl F. în frunte), în tăcere deplină, pentru că era pericol de vipere…

După mai bine de trei ore, ajungeam la fâneaţa noastră, străjuită de câteva fânare foarte înalte, ridicate din lemn înnegrit de ploi, şi o căbănuţă în care, cu toată oboseala drumului, începeau imediat amenajările – că doar aici urmau să doarmă doamna Caba şi Cristinel…

La mică distanţă de fâneaţă se afla un izvoraş, dar, nu ştiu prea bine de ce (superstiţie?, teama de şerpi?), copiii nu erau lăsaţi niciodată singuri acolo, iar în faţa cabanei era o vatră înnegrită de multele focuri ce se vor fi aprins pe ea.

Dormitul în fân, cu Buna alături… Cu toate cearșafurile, pledurile şi puişorii de pernă la care Buna nu renunţa nici în ruptul capului, tot direct pe fân ne trezeam, într-un indescriptibil miros de flori de câmp în varii stadii de uscare. Mirosul inubliabil al copilăriei. Incomparabil mai bine decât în camera noastră din Casa roz, cea mai bună, deci cu pereţii înţesaţi de nenumărate şi incredibile macaturi, peretare aşezate în romb şi macrameuri cu franjuri, mai toate lucrate de tanti Catiţa cu fir de lână predominant ciclamen, un ciclamen care-ţi strepezea privirea (de obicei, pe un fond verde-brotac sau albastru metalizat, ca trupul libelulelor, cu inserţii de galben şi portocaliu), ca să nu mai spun de mileurile apretate, de canafii de la capătul cheilor şifonierului, sau de fotografia alb-negru, dar cu buze roşii şi obraji roz a stăpânilor casei, surprinşi de fotograf cu tâmplele apropiate, la vremea tinereţii lor… Aroma de fân în care adormeam nu era întrecută decât de cea a infuziei – tot din fân şi flori de câmp (legate strâns într-un ghemotoc mărişor de tifon opărit în marile vase în care se încălzea apa pe plita din bucătăria de vară – pe care Buna mi-o punea în băliuţa în care făceam baie în fiecare sâmbătă după-amiază, cu credinţa fermă că acest stroh întăreşte oasele, înzdrăveneşte şi apără de boli. (Va urma)

CRISTINA IRIMIA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: