De numele său notoriu se leagă o epocă, zisă „eduardiană”, a confortului citadin, a promenadelor, a călătoriilor de tot felul şi a „Marii Păci”. Eduard al VII-lea (1841-1910), rege al Marii Britanii şi împărat al Indiei, era bonom de felu-i şi prea puţin înclinat spre conducere. Eduard, fiul cel mare al reginei Victoria, prefera să stea la o baie de aburi într-o staţiune cehă de graniţă, împreună cu al său văr, kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei, discutând pe seama Războiului Ruso-Japonez (1905), decât să facă politică.
A reuşit să se apropie foarte mult de Franţa şi să pună bazele, în 1904, a Antantei Cordiale, destrămând definitiv trainica prietenie anglo-germană în pragul Marelui Război. La înmormântarea lui, din 6 mai 1910, capetele încoronate ale Europei, regi, împăraţi şi ţari, s-au întâlnit pentru ultima oară înainte de „marele măcel” pornit în vara lui 1914.
Contemporan cu Eduard al VII-lea, preotul cărturar Simion Florea Marian (1847-1907), de loc din Ilişeştii Bucovinei, a reuşit, printr-o meticuloasă documentare ştiinţifică pe teren, să readucă în atenţia specialiştilor, peste ani, prin operele publicate în timpul vieţii, valoarea creaţiilor folclorice româneşti autentice. Pentru contribuţiile cărturarului bucovinean în conservarea folclorului, Academia Română îl primeşte ca membru în 1881. Din pleiada de lucrări ce s-a păstrat amintim „Botanica poporană română” (12 vol.), „Culegeri de folclor” (10 vol.), „Colinde din Bucovina şi Ardeal”.
Comentarii