Pe la mijlocul lunii decembrie am primit o veste tristă de la Geta, fiica doamnei Doctor Elena Ambrozie: „… să ştiţi că mama s-a stins azi dimineaţă. Mulţumesc pentru delicateţea şi grija, pe care aţi avut-o faţă de ea”.
Aflu ulterior că „a plecat” cuminte, curată, primenită, cum i-a plăcut să fie toată viaţa. Rememorez privirea senină cu care ne învăluia pe noi, musafirii, şi pe cei din preajma sa, precum şi tablourile pictate cu drag de ea, care-i împodobeau dormitorul. Pictura reprezenta o altă latură a personalităţii sale.
Ne-am cunoscut într-o vară, la Veneţia, fiind amândouă iubitoare de apă şi soare; Veneţia este lacul din Tătăraşi, străjuit de pădurea care-şi primeneşte straiul în funcţie de anotimp şi se oglindeşte maiestoasă în lac.
Lungită pe un pled, pe dalele încinse ce coborau spre luciul de apă, îmi pregăteam lucrarea de gradul I. Eram concentrată asupra calculelor indicatorilor şi a acurateţei frazelor, sub care urma să-mi pun semnătura. Am observat-o când a trecut pe lângă mine şi s-a aşezat cu picioarele în apă, jucându-se cu valurile mici, care înaintau timid şi se retrăgeau discret.
Am intrat în vorbă, rugând-o să supravegheze şi lucrurile mele, ca nu cumva să ajungă „obiecte de lansare”, distracţia copiilor care locuiau în căsuţa din pădure şi care mai avuseseră asemenea „tentative”, când înotam.
Ne-am întâlnit aproape zilnic, după terminarea programului de la serviciu, şi ne-am împrietenit. Eu făceam ture de înot în lungul lacului, ea mă urmărea cu admiraţie şi mândrie, când se opreau şi alţii să mă privească sau încercau fără succes să mă întreacă la înot.
L-a cunoscut întâmplător pe tatăl meu, internat la Spitalul „Parhon”, pentru o operaţie de îndepărtare a pietrelor din vezica urinară. Era de serviciu în spital şi l-a văzut într-o rezervă cu braţele împânzite de tuburi pentru perfuzie şi transfuzie. Mi-a povestit uimirea pe care a trăit-o, văzându-l palid, cu părul şi barba albe, precum un sihastru, iar ochii albaştri amplificau vorbele spuse cu un umor amar: „n-am făcut vreun rău şi iată-mă-s legat ca hoţii de cai”. Şi mai uimită a fost aflând că eu sunt fiica lui.
După ce s-a pensionat, ne-am revăzut când coboram din Copou în Tătăraşi şi-i povesteam ce-am mai făcut, ce am mai aflat, în timp ce pregăteam o salată de crudităţi, din care nu lipsea avocado.
A urmat o vreme când am stat mai mult în Bucovina, ne auzeam la telefon, dar o vizitam de câte ori reveneam în Iaşi, în apartamentul bine ştiut sau la casa de pe Păcurari, însorită ca şi grădina în care ne plimbam discutând. Era la fel de luminoasă, şi bucuria revederii o copleşea.
Îi simţeam iubirea „emanată prin toţi porii”, iar amintirile de pe malul Veneţiei reveneau în prim-plan. Când n-o puteam întâlni, mă gândeam cu drag că există acolo, într-un apartament din Tătăraşi, înconjurată de tablouri şi de persoane care o iubesc. Îi plăcea să spună „Te iubesc” şi să audă un răspuns asemănător.
Voi păstra vie amintirea doamnei doctor Elena Ambrozie, rememorând dialoguri, gesturi sau tăceri meditative trăite în decursul anilor, fiind convinsă că ea ne priveşte de undeva de sus, din rândul îngerilor, şi grădina prin care se plimbă are şi un luciu de apă şi locuri ce merită să fie pictate şi că acolo există multă iubire.
Prof. ŞTEFANIA CORNELIA PÂNZARU
Comentarii