Omul, aşezat pe calea desăvârşirii, n-a apucat s-o atingă, din moment ce i s-a „oferit” un drum scurt, umbrit de mărul „cunoştinţei binelui şi răului”, din pricina căruia nu s-a văzut nesfârşitul şir de gropi persistente. Vinovată fiind şi inima, schimbând desfătarea raiului pe o monedă calpă, după ce s-a chinuit să inventeze roata, fiinţa omenească a aşezat-o pe spiţele acesteia, până s-a împotmolit în hârtoapa cea mai adâncă. Acolo, rotunjimea se sfarmă, iar două din acele spiţe se grăbesc să devină… cruce. Până atunci, ca să-şi înnobileze traseul vieţii, acelaşi om dintotdeauna, asumându-şi soarta de muritor, compune şi scrie poezie. O face şi profesoara de la Fălticeni Lenuţa Rusu, de multă vreme, cel mai recent volum al său intitulându-se „Inima, între DA şi NU” (Ed. StudIS, Iaşi, 2020)
Cartea, cu o excelentă prefaţă semnată de profesoara Eleonora Bulboacă, pare o corolă călătorind peste anotimpuri, reale sau imaginare, în căutarea febrilă a iubirii. Poemele-petale sunt aşezate sub pecetea (ca să folosesc vocabula poetei) unui motto, cu intenţia de a îmbrăţişa conţinutul volumului („Iubirea, statuie de ceară…/ Iubirea, o miere amară…/ Iubirea clepsidră confuză”), o închidere care se deschide spre trăiri de tot ardente. Eterna iubire şi eterna dezamăgire, având în vedere că prima e doar o aşchie telurică a stării dialogice prezente în persoana umană. Teologul de geniu Dumitru Stăniloae atrăgea atenţia că persoana, veşmântul primit la botez, prezintă o clară disponibilitate „spre comuniune” prin cuvânt, iar concluzia e cât se poate de clară – „persoana este cuvânt” („Iisus Hristos sau Restaurarea omului”). Ceea ce înseamnă că iubirea se manifestă în comuniune, iar aceasta din urmă creează condiţia optimă a desăvârşirii celei dintâi. Din păcate, de cele mai multe ori, omul îşi declină calitatea de persoană, redevine individ, se poziţionează într-un fals centru şi, în egoismul său, pretinde… iubire, anihilându-şi orice tendinţă către comuniune. O reducţie la nenorocita de clipă dezbrăcată şi fracturată faţă de cele veşnice. Prin urmare, atâta vreme cât iubirea dintre bărbat şi femeie nu este subsumată comuniunii sufleteşti, rămâne la nivelul cel mai de jos, al biologicului, şi, în loc de cosmos, are parte de haosmos, autoanulându-se.
O inimă în permanentă neodihnă
Inima, aflată într-o anumită situaţie, poate să spună „Da” şi are dreptul să afişeze un „Nu” hotărât. Aflată între cei doi poli, pozitiv şi negativ, îşi atrage o trăire dramatică, o zbatere existenţială („Rânduri, trec rânduri/ De ne-nţelese gânduri”) şi o ardere care se poate transforma, cum e cazul Lenuţei Rusu, în… poezie. Autoarea a fost atinsă de Cupidon şi, din acea clipă, inima ei „trasă pe roată” e într-o permanentă neodihnă, balansând între „iubirea celestă şi iubirea păgână”. O poemă cum e „Duminica iubirii” (ziua a şaptea fiind, prin excelenţă, a Domnului) se încarcă, în prima parte cu „săruturi fierbinţi”, pentru ca cea de a doua să se încheie cu exclamaţia „Ce dulce ţi-i râsul sub streaşina serii!”. Într-o noapte selenară (muza poeţilor), poeta nu mai e năpădită atât de gânduri, cât de sentimente care îi produc leziuni ce nu se mai vindecă: „Vin sentimentele, vin încă un stol,/ Şi-mi eşti atât de drag în această seară,/ Ca o rană deschisă, ca o miere amară/ Când luna nemiloasă îmi dă iar ocol”. O fi vinovat astrul feminin al nopţii, vrăjit cândva de strălucirea frumuseţii soarelui. De altfel, Selena, ca o doamnă din elită, schimbându-şi mereu înfăţişarea, ceea ce ar corespunde cu intensitatea sentimentelor, ar fi putut să-i sugereze autoarei o stare a inconsecvenţei, a nehotărârii şi, în consecinţă, a suferinţei: „Luna zâmbeşte şi mă scoate din minţi,/ Valurile cum să mai fie cuminţi?”. Interogaţia e, desigur, cu trimitere la ipostaza nesigură şi alunecoasă între „Da” şi „Nu”.
Aici şi-a făcut loc, paradoxal, sentimentul complex al dorului, ontologic izvorând din Dumnezeu (după omul vieţuind în condiţia lui de feciorie şi, apoi, a umanităţii căzute după sălaşul Edenului unde domnea pacea desăvârşită). Pare că Lenuţa Rusu a muşcat vârtos din măr, i-a dat iubitului (vor fi fost inversate de data aceasta rolurile?) şi s-a ales cu „iubiri pădureţe”, cu „doruri ruginite” şi nici pe acestea nu le mai aşteaptă. Şi, fiindcă fiorii dragostei au acaparat-o şi se joacă, realmente, cu inima ei, poeta de-clară din nou cu o dezarmantă sinceritate „Mi-e foame de primăvara noastră”, după ce trece şi se petrece prin toate celelalte anotimpuri, chinuindu-şi inima care încă ar mai adăsta în „cuibul cel cald al ispitei”.
Poeta suferă de prea multă sinceritate
Poemele Lenuţei Rusu din acest ultim volum mărturisesc o nelinişte sufletească a omului care încearcă din răsputeri şi nu reuşeşte să-şi smulgă săgeţile înfipte în inimă şi, cu toate că sângerează abundent, ar repeta oricând o experienţă dezamăgitoare. Poeta suferă de prea multă sinceritate, acordă credit din belşug iubitului, face pasul (şi-l repetă!) ce ar putea crea comuniunea, tânjeşte după o replică pe potrivă care ar veni şi n-ar veni. E, potrivit unui titlu de poezie, când o „dragoste atee”, când una de o altă factură („Cerul frământă pâinea iubirii de mâine”). O risipă de versuri (în ce perioadă vor fi fost scrise?), prin care Lenuţa Rusu încearcă să-şi astâmpere balansul între „Da” şi „Nu”, fără să reuşească. Rămâne doar… poezia peste o „inimă atee” (încă!) şi, inevitabil, „trasă pe roată”.
Comentarii