Săniuţa

Mă tot întreb unde or fi zăpezile de altădată? Acum e iarnă, dar cu semne de primăvară în multe zone ale ţării, deşi calendaristic a trecut deja o lună din ea. Eram elev în clasa a IV-a. N-am mers la şcoală câteva zile. Ningea fără oprire. Se aşternuse o iarnă cum n-am mai prins de atunci. Înalt de peste doi metri şi jumătate, omătul acoperise gardurile, fântânile, uşile şi ferestrele caselor, construcţiile mai mici, un fel de potop alb. Din cauza gerului zăpada se întărise şi noi, copiii, ne bucuram alergând peste ea, după ce escaladam cu greu scările făcute de părinţi, fără a ne da seama de riscurile ce se puteau ivi.

Zilele trecute, când ne bucuram de fulgii de nea, grăbiţi în jocul lor, am întâlnit pe ridicăturile de pământ din jurul Cetăţii Zamca patru copii hotărâţi să convingă săniuţa să pornească la vale. Inventivi, doi s-au urcat pe ea şi doi au devenit căiuţi, schimbând apoi rolurile. Biata de ea aluneca mai mult pe iarba umedă, zăpada făcându-se repede nevăzută.

Privindu-i, mi-am amintit de surpriza pe care mi-a făcut-o fratele meu, colonelul, revenit la casa părintească, convins fiind că „veşnicia s-a născut la sat”. Nu mică mi-a fost mirarea când un telefon de la el, cu câţiva ani în urmă, chiar m-a pus pe gânduri. M-a lăsat să fierb de nerăbdare, fără a-mi spune despre ce e vorba, doar că a descoperit ceva legat şi de copilăria mea, un obiect de preţ, pe care noi l-am iubit foarte mult.

Peste câteva zile m-am înfăţişat în curtea casei părinteşti. Fiind vara, munca era în toi: straturi de plivit, răsaduri recent plantate trebuiau udate, lucrări în seră, diferite rase de păsări, miei, iepuri, porci aşteptau să fie hrănite. Pe iazul cel mare barca sta în aşteptarea nepoţilor, iar câinele, un dulău zdravăn, doar m-a privit câteva clipe, după care s-a retras urcând scările spre cuşcă, preferând umbra.

Călcam emoţionat pe urme dragi sufletului meu. Amintirile parcă izvorau la tot pasul. Câte un fior neştiut mă trezea la realitate. Fratele mă privea vesel, neştiind cum să înceapă pentru a ajunge la surpriza ce o voiam descoperită. Demolase o magazie şi surpriza era legată de ea. Mi-a spus să-mi închid ochii şi să-mi imaginez că sunt copil şi totul e alb în jur, că zăpada invită la joacă. M-a lăsat aşa un moment. Începusem să-mi pierd răbdarea.

– Priveşte spre cărarea la deal pin livadă! Nu-ţi mai spune nimic?, a glăsuit el, convins fiind că voi pronunţa şi cuvântul „săniuţă”.

– Prea multe amintiri mă leagă de ea, am replicat oftând uşor, pârtia noastră la săniuş şi patinaj… Ce zile minunate au fost! Cât n-aş da să le pot retrăi măcar câteva clipe…

– Ei, frate, a rostit hotărât, hai în camera unde sunt adunate o parte din obiectele ce au aparţinut părinţilor ori moştenite de la bunici şi străbunici. Sper să fie expuse în muzeul comunei, ce urmează să se înfiinţeze. E drept că le mai văzusem, le ştiam. Le-am privit cu mare atenţie şi nu am remarcat ceva deosebit. Mă cuprinsese o stare adâncă de nostalgie.

– Aici e surpriza! mă asigurase el, cu o privire sporindu-mi curiozitatea. M-a îndemnat să ridic o parte a unui suman aşezat pe pat lângă alte obiecte. Cu inima strânsă, gândindu-mă ce poate fi, am ezitat puţin. Nu se poate! Nu se poate! Am rostit aproape silabisind. O parte din cei mai frumoşi ani ai copilăriei îmbrăţişând săniuţa, care ne-a desfătat în joaca noastră plină de veselie. Am pus-o jos şi ca un copil curios m-am aşezat pe ea încercând să duc timpul înapoi…

– Am găsit-o în fundul podului magaziei, acoperită cu nişte cârpe de cine ştie… Parcă voia să-mi spună să o iau cu mine…

– Da, am dat din cap cu ochii în lacrimi. Ne-a făcut-o tata cadou. O bucurie cât casa de mare! O jucărie la care ne gândeam şi noaptea. O lucrase un meşter priceput din sat. Tata i-a dus lemn de paltin şi apoi a împletit în opt o frânghiuţă din fuior de cânepă pe care a legat-o la cele două găuri din faţă. Acum avea în loc o sârmă aplecată sub ea.

– Îţi mai aminteşti cum i-aţi făcut botezul? Eu eram prea mic.

– Ştiu că ne-am urcat pe ea, fără cârmaci, crezând că nu va prinde viteză, fiind nouă. Tocmai din vârful dealului, ne-am trezit claie-grămadă răsturnaţi peste nişte fân pregătit a lua drumul spre ieslea din grajdul vitelor…

De când aveam săniuţa parcă şi noi eram mai harnici, mai receptivi la solicitările părinţilor, altfel bucuria putea deveni supărare. Într-o noapte, săniuţa dispăruse. Eu, împreună cu fratele mai mare decât mine, trebuia să aducem oile din ţarcul lor din grădină în staul, să adăpăm vitele şi să punem câte o coşarcă de paie în coteţul porcilor. Tocmai atunci sosise la şcoală caravana cu filmul „Vagabondul”. Muzica ne-a cuprins deodată sufletul încât am început să fredonăm şi noi, lăsând „totul baltă”, vorba lui Ion Creangă. A doua zi, ia săniuţa de unde nu-i! Nu îndrăzneam să-l întrebăm pe tata. N-am dat ascultare dispoziţiilor lui. O căutam fiecare pe unde credea că ar fi ascunsă. În zadar! Vreo trei zile ne-am dat de pe deal cu o covăţică, răsturnându-ne din loc în loc spre hazul nostru, dar şi cu supărarea în suflet. Fratele l-a întrebat unde a ascuns-o promiţându-i că nu-i vom mai ieşi din cuvânt. Umblam ca prâsnelul, ba, mai mult, ceream noi de lucru, numai să apară săniuţa. O săptămână a durat aşteptarea noastră. Tata o ascunsese în părul rămuros din spatele livezii. Zăpada căzută peste noapte o mascase perfect. Glumind, ne-a spus că ar mânca o pară din el că îi este poftă, tuşind scurt de câteva ori, abia abţinându-se să nu râdă. Amândoi am făcut repede câte o cruce mare şi ne-am îndreptat glonţ într-acolo, mândri de izbândă. Câtă bucurie învelită în tristeţe ascunde şi acum săniuţa noastră!… Parcă aud vorbele calde ale părinţilor, ecouri din jocurile noastre de copii, uneori neastâmpăraţi şi puşi pe şotii. Atmosfera era una veselă, încărcată cu parfumul florilor din copacii din livadă, cu secvenţe din concertul privighetorilor din sălciile de pe malurile celor două iazuri, cu masa îmbelşugată, cu mirosul bucatelor ce îmi stăruie şi acum în suflet.

Porţi ale minţii mele se cer deschise mai larg şi spre acei ani ca nişte crâmpeie dintr-o lungă poveste, scursă în tăcuta mea credinţă. Copilărie, cu chip de sărbătoare, unde te-ai ascuns?

 EMIL SIMION