Crize de tot felul au mai bântuit lumea şi vor mai fi şi în viitor, unele deja manifestate agresiv pe „globuleţul terestru”, tot mai globalizat şi tot mai mic: criza energetică şi de materii prime, criza ecologică şi demografică, criza alimentară şi de apă dulce şi, peste toate, criza păcii şi psihoza socială în cadrul crizei economice şi morale, cauza proliferării morbidităţii şi mortalităţii datorită dificultăţilor de adaptare la ritmurile şi solicitările complexe ale prezentului.
„Grand coulle dam”, un imens baraj, este doar unul din exemplele depăşirii celei mai mari crize economice mondiale, care a afectat catastrofal şi SUA în anii 1929-1933.
„New Deal” (noul program de redresare economică), conceput de preşedintele de atunci al SUA (1933-1945), Franklin Delano Roosevelt (1882-1945), a absorbit treptat forţa de muncă, a lichidat şomajul, cu toate consecinţele economico-financiare inerente favorabile, deşi la orizont se profila ameninţarea unui nou război. Roosevelt, membru al Partidului Democrat, a devenit preşedintele unei ţări ruinate de marea criză.
Am înţeles mai bine acele vremuri vizitând Casa memorială a soţilor Roosevelt, Anna Eleonor şi Franklin Delano, mai la nord de celebra Academie militară West Point pentru armatele uscatului şi aerului din statul Massachusetts, existentă din 1802. Mai apoi am vizitat imensul baraj la care mă voi referi ulterior; asta era în 2008.
Energia a fost şi rămâne esenţială pentru supravieţuirea actualei civilizaţii. Cărbunele şi ţiţeiul sunt aproape de epuizare ca surse energetice. Omul nu prea mai are ce împrumuta de la Banca Ecologică a Naturii, pe care a jefuit-o intensiv în ultimele două secole, iar „a împrumuta” nu e o sintagmă potrivită şi corectă, deoarece omul restituie naturii doar deşeuri şi poluanţi. CO2 nu mai poate fi integral captat de masa vegetală în procesul fotosintezei, agravând procesul încălzirii climei prin efectul de seră, iar compuşii toxici ai sulfului atârnă tot mai greu în raniţa fiecărui pământean prin cele 50 kg din aceşti compuşi sulfurici.
Raportul „Living Planet 2008”, realizat de organizaţia americană „World Wildlife Fund”, avertiza că lumea se îndreaptă spre un dezastru ecologic mult mai grav decât criza economică globală, iar în 2030 vom avea nevoie de încă o planetă precum Terra, cu resurse energetice de rezervă. În ritmul actual şi în absenţa unor măsuri eficiente de reducere a risipei de energie, în jurul anului 2030 Terra va fi de nelocuit. Mersul spre apocalipsa climatică este sigur. Între alte resurse energetice, apa hidrocentralelor s-a impus, dar centralele atomoelectrice le iau tot mai mult locul, cu toate protestele forurilor ecologice care afirmă că „dacă vrem să supravieţuim ca specie şi civilizaţie, trebuie să reducem consumul de energie”; un paradox mai greu de asimilat.
Pe mai multe coline în Creta, dar şi în SUA, Austria şi pe ici pe colo şi la noi, prezenţa centralelor eoliene, la fel ca şi a captatoarelor de energie solară este de un pitoresc aparte şi o speranţă reală. În SUA (Seattle) automobilele cu alimentare mixtă (electrică şi benzină) intră în obişnuinţă. Acum vreo 60 de ani, când nu se vorbea despre „foamea de energie”, am construit hidrocentrale la Bicaz şi Vidraru, iar hidrocentrala de la Porţile de Fier, în comun cu Iugoslavia, avea o putere de 2100 MW din care 1050 reveneau României.
În aceste condiţii, nu ne miră să aflăm că „Marele Nord” al Arcticii poate oricând să fie sediul unui „război cald” al celor cinci state adiacente Polului Nord, fiecare dorind o zonă cât mai mare din rezervele de gaze naturale şi ţiţei (Rusia, SUA, Canada, Norvegia şi Danemarca).
Ceea ce am aflat vizitând colosul de pe fluviul Columbia în statul Washington (nord-vestul SUA), la vreo 200 mile est de oraşul Seattle, depăşea orice imaginaţie. Această centrală cu numele Grand Coulee Dam (Barajul râului secat), la graniţa cu deşerturile statelor vecine din est, a deţinut supremaţia dimensiunilor şi performanţelor tehnice în SUA şi în lume; azi e pe locul patru, având înaintea sa Three Gorges Dam în China cu 20.000 MW, Guri Dam în Venezuela, cu 10.000 MW, şi Itaipu Dam între Paraguay şi Brazilia cu 12.500 MW.
Grand Coulee Dam produce 7.000 MW şi a fost construită în anii 1933-1941, la sugestia proaspătului preşedinte democrat de atunci al SUA, Fr. D. Roosevelt, şi a programului său „New Deal”, care pe fluviul Columbia şi în alte multe locuri din SUA a dat şomerilor de lucru. În acelaşi timp cu „New Deal”-ul american, în Germania, şeful Partidului Nazist, Adolf Hitler, ajuns la putere în 1933, scotea ţara din criza economică determinându-i pe magnaţii germani să investească în economie, şosele şi autostrăzi, eliminând treptat şomajul şi recoltând aplauze în acele istorice „băi de mulţime” delirante din primii ani ai instaurării puterii sale; ce a urmat, se ştie.
Iniţial, Grand Coulee Dam era destinat obţinerii unei mari acumulări de apă pentru irigarea unui milion de acri (500.000 ha) de terenuri aride în aval de baraj. Dimensiunile digului sunt uluitoare: 2 km lungime, 200 m înălţime (înălţimea a 46 etaje). Beneficiile estimate iniţial erau mari: irigaţii, regularizarea regimului apelor fluviului, zone de agrement şi de stimulare a vieţii sălbatice. Dar pregătirile pentru cel de-al Doilea Război Mondial cresc nevoile energetice pentru producţia de aluminiu necesar fabricării avioanelor la uzinele Boeing din Seattle, încât se adaugă încă două imense turbine. Am coborât cu un lift la 100 m adâncime, în sala turbinelor. Trei mari conducte, în fiecare putând sta alături trei autobuze, aduc apa necesară mobilizării elicelor.
În partea sudică a complexului, peste un deal, 12 conducte mai mici pompează apa necesară irigaţiilor (3% din capacitatea lacului de acumulare) într-un alt lac, alungit ca o banană, paralel cu şoseaua, cu o lungime de 52 mile. În aval, pe fluviul Columbia mai sunt încă 9 centrale mai mici, interconectate.
Tot ce s-a construit atunci acolo a absorbit câteva milioane de muncitori. Baza digului este atât de mare încât betonul ar ajunge pentru construirea a patru piramide egiptene Keops, ori globul terestru ar putea fi înconjurat la ecuator de două trotuare groase de 10 cm şi late de 1,5 m sau s-ar construi o autostradă de la Pacific la Atlantic. Măsurile de securitate sunt discrete, dar prezente peste tot. Lacul a căpătat numele preşedintelui Roosevelt şi are o lungime de 243 km, ajungând spre nord aproape de Canada, care a acceptat un tratat de protejare a lacului, după cum un alt tratat a fost iniţial încheiat cu indienii cărora li s-au luat din habitat şi din avantajele naturale.
La întoarcere, în lungul lacului „banană”, o căprioară tânără, pe care am putut s-o evităm, ne-a tăiat calea sărind dinspre lac în fuga ei spre mărăcinişul de sub stâncile de bazalt. Am parcurs zone altădată pustii, acum livezi de pomi fructiferi.
Lângă o magazie erau expuse diferite fructe în lăzi mici, de 5-6 kg, sub care scria: „alegeţi ce vă place şi puneţi banii în slot” (o fantă verticală de cca. 10 cm lungime în perete); preţul era afişat – 10 dolari/cutie. Explicaţiile se terminau cu „mulţumim”. Vânzătorul lipsea, oamenii erau la lucru în livezi.
Ne-am întors acasă, la Seattle, prin munţi stâncoşi, împăduriţi la baza lor de păduri în culori de toamnă galben-aurii, roşu-aprins întrerupte pe alocuri de verdele coniferelor, culori pe care omul nu le-ar putea realiza.
Oraşul Seattle, sediul corporaţiilor Microsoft, fondată de Bill Gattes, şi al fabricii de avioane Boeing este practic o conurbaţie, în păduri, dar, tăierea unui copac intravilan se face numai cu avizul comunităţii.
Vizitând acel colos energetic am înţeles că pământul are destule zone deşertice în care ar avea loc încă miliarde de oameni. Apoi, că numai investiţii serioase pot da de lucru oamenilor salvându-i de şomaj şi de consecinţele inerente nefaste; e vorba nu de „investiţii de operetă” şi de discursuri „înşirând la vorbe goale”, care prin repetiţie şi-au pierdut credibilitatea.
Se impune un „New Deal” românesc în stare să-i ţină pe români acasă şi să nu-i expedieze pe meridianele Europei după locuri de muncă adesea umilitoare.
Fără aşteptatele investiţii masive şi vitale vom consuma ce mai avem, vom irosi împrumuturile şi în cel mai bun caz vom bate pasul pe loc în contextul unor relaţii interumane tot mai tensionate şi al unor posibile conflicte sociale.
Dr. IOAN IEŢCU,
membru corespondent al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România
Comentarii