Lăutarii uitaţi de istorie (II)

Uitarea şi neuitarea, în cele din urmă soarta sublimilor cântăreţi, dacă aceştia au avut şi un bob de noroc pe lângă un munte de talent, sunt încremenite în repertoriul rămas, în partituri şi înregistrări, şi în dicţionare.

Vechii lăutari care au însufleţit Bucureştiul de altădată

În capătul rândurilor de dinainte, în chip deosebit referitoare la lăutăria din această nordică parte a Moldovei, nu mi se pare gratuit să aruncăm o privire, chiar şi sumară, diacronică, rememorativă şi peste alte câteva nume poleite de genialitate. Cel dintâi: starostele lăutarilor Vasile Barbu/Barbu Lăutarul (1780 – 1858), cel mai mare cobzar şi rostitor de cântec din Moldova. De neuitat este legendara sa întâlnire cu Fr. Liszt în 1847, la Iaşi, romanţa „Tu-mi ziceai odată”, anturajul intelectualilor Alecsandri, Negri ori Asachi şi versurile cobzarului, de atâtea ori auzite în scenă în interpretarea actorilor care l-au închipuit: „Eu mă duc, mă prăpădesc,/ Ca un cântec bătrânesc”! Acest vers îşi relevă filosofia mai ales când îţi găseşti timp pentru un fugar popas la mormântul faimosului trubadur al Moldovei, în curtea bisericii Ioan Gură de Aur din Iaşi, faimos în muzica noastră, precum în literatura noastră Anton Pann, finul Pepelei, „cel isteţ ca un proverb” (Eminescu).

Respectând o oarecare cronologie, subliniem sub Barbu Lăutarul pe violonistul, interpret, prelucrător şi compozitor Nicolae Buică din Slatina (1855 – 1932), „mare maestru al viorii” în 1874. A fost admirat de Enescu şi au cântat împreună. A interpretat piese dificile pe scene din ţară şi din străinătate. A cântat la celebrul restaurant Iordache, unde cântau Ciolac, Lică Ştefănescu şi Fănică Luca; a fost ascultat de Caragiale, Enescu şi Ranetti.

Între anii 1870 şi 1927 a trăit marele violonist Cristache Ciolac, fiul naistului Radu Ciolac. A avut o deosebită influenţă asupra lui G. Enescu (de la care muzicianul a preluat 43 de piese) şi N. Buică. A fost admirat de către Vlahuţă, Goga şi Delavrancea, în 1914 Ciolac fiind recunoscut ca primul violonist valoros din Bucureşti. În metropolă, la acea vreme, „nu exista alinare decât vinul de la Iordache şi arcuşul lui Cristache” (Viorel Cosma). Marele violonist a murit sărac: „într-un sicriu improvizat, nebărbierit, cu haină de cerşetor” a fost depus în cimitirul Reînvierea (Pătrunjel), cheltuielile fiind suportate din bănuţii adunaţi din mila publică.

Între anii 1870 – 1916 a trăit şi a cântat violonistul, pianistul şi compozitorul Gheorghe Ochialbi, fiul violonistului Năstase Ochi-albi, un favorit al ţarului Nicolae al II-lea. S-a bucurat de preţuirea şi darurile scumpe ale unor lideri străini importanţi.

În acest context, a fost în vogă o celebritate care ocupă un prim loc în Istoria Muzicii noastre: Grigoraş Dinicu, (1889 – 1949). Bunicului său, lăutarul Angheluş Dinicu îi datorăm compoziţia „Ciocârlia”. Tatăl său, Ionică, a cântat în Franţa şi Rusia, iar unchiul său, Dimitrie, violonist, a fost coleg cu Enescu la Viena. Grigoraş şi-a dat examenul de absolvire pe scena Ateneului Român, interpretând Concertul nr. 1 de Paganini, după care a cântat compoziţia proprie „Hora Staccatto”, acordându-i-se premiul I. A cântat în Bucureşti şi în lume; a deprins strunele de la un lăutar bătrân, moş Zamfir, a compus Hora staccato, Hora mărţişorului, Ceasornicul, Căruţa poştei, Hora spiccato (Furtuna). „Cine ascultă vioara lui Grigoraş aude şi vede în acelaşi timp muzica”, spunea entuziast Al. Vlahuţă.

Cândva, muzicianul maghiar Laczi a spus „Dacă eu sunt prinţul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor”. Îi cunoaşte pe Heifetz, Kreisler şi Enescu (Enescu va prelua bucăţi folclorice din Dinicu în opera sa). Cântă din Mendelssohn-Bartholdy, Schubert, Brahms, Dvovak, Wieniawski; în 1939 este însoţit de Maria Tănase. În 1946 îl vizitează Menuhin, căruia îi cântă „Ciocârlia”. În 1946 are loc la Ateneul Român un concert aniversar, la 40 de ani de activitate artistică. Se întoarce din Ankara, după un turneu obositor. Suferă o pareză. Luptă, cântă eroic. Un neoplasm laringean îl răstoarnă. La înmormântarea artistului, Orchestra „Barbu Lăutarul”, condusă de Ionel Budişteanu, a interpretat „Hora staccato”, deşi violonistul i-a cerut fiicei sale să i se cânte „Zigeunerweise” de Sarasate. Dinastia Dinicu cuprinde numeroase nume, de la Angheluş la Artistul emerit Sile Dinicu (1919 – 1993), cunoscut pianist, dirijor şi compozitor, 34 de ani conducător al Orchestrei de Estradă a Radioteleviziunii Române.

În 1919 s-a născut Ionel Budişteanu (m. 1991), violonist, aranjor şi dirijor. A cântat în Orchestra lui Victor Predescu ca violonist solist şi în Orchestra „Barbu Lăutarul”. A condus Orchestra „Rapsodia Română”, concertând în numeroase ţări ale lumii. Doarme sub stele şi greieri la Bellu, alături de Amza Pellea şi Ioana Radu.

Lăutarii aveau cartierul lor în capitală

Lăsând moştenire un nepreţuit repertoriu, Nicu Stănescu (1903 – 1971), violonist, aranjor, dirijor şi compozitor, a deprins muzică de la tatăl şi bunicul său, membri în taraful Dobrică Marinescu. A studiat vioara cu G. Enescu (1920 – 1924), a cântat cu clarinetistul Iliuţă Rudăreanu şi, ca vioară a doua, cu Grigoraş Dinicu, celebra „Horă staccato” în 1939.

În 1947 conduce Orchestra „Ciocârlia”, apoi Orchestra „Barbu Lăutarul”. Sub bagheta lor au cântat cei mai mari artişti ai epocii, de la Maria Tănase la Ioana Radu şi Gică Petrescu la instrumentiştii Fănică Luca, Luţă Ioviţă, Marcel Budală, Ion Văduva şi Ion Luţă Ioviţă. Susţine turnee în străinătate. Este omagiat de Menuhin, D. Oistrah, Richter, Igor Oistrah, Thibaud şi Kreisler. La vârsta de 68 de ani se strămută lângă confraţii săi în cimitirul Reînvierea, alături de Constantin Pompieru, Sava Pădureanu, Cristahe Ciolac, Angheluş, Ion, Gheorghe şi Grigoraş Dinicu. Ce solidaritate de breaslă şi sub iarbă! E de notat că lăutarii aveau cartierul lor, strada şi cimitirul lor, scrie Viorel Cosma. Carierul lăutarilor era Liopsanii/ Scaune, iar strada lor, a Speranţei, e undeva lângă Calea Moşilor.

Sunt şi multe alte nume care ar trebui rememorate şi evocate: Iordănescu, Moţoi, Busuioc, Mihai şi Ion Nămol, Ion Petre Stoican, Toni Iordache, Fărămiţă Lambru, Marcel Budală, Ion Onoriu, Victor Teişanu, Costache Florea, Costel Vasilescu, Aurel şi Victor Gore, Milan de la Bobeşti, Ion Albeşteanu, Al. Bidirel, Ion Drăgoi, Efta Botloca, Al. Pitrus, M. Botofei, Florea Cioacă, Valeriu Cintilică, Dum. Potoroacă, Bob Stăescu, Marin Cotoanţă, Dumitru Fărcaş, Emil Pondilă, Const. Gherghina, Luca Novac şi alţii la alte instrumente, alături de marile voci de taraf – în frunte cu Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Ioana Radu, ori „de la miezul dur al breslei”, Romica Puceanu, Gabi Luncă, Zavaidoc şi Cristian Vasile (v. Zaraza, text de Ion Pribeagul). Vechii lăutari au însufleţit Bucureştiul de altă dată, au fost preţuiţi de marii solişti Tudor Pană, Johnny Răducanu, Gh. Zamfir şi ascultaţi de actorii Gh. Dinică şi Şt. Iordache, de Fănuş Neagu şi de alţi nenumăraţi amatori de „fuziunea greco-balcanico-ţigănească” a tarafurilor şi de taifas „cu vin strecurat prin trestiile lunii”, cum a scris oarecând Fănuş pe o carte dăruită lui Mircea Ciobanu.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: