Lăutarii uitaţi de istorie (I)

Poate că măcar pomeniţi ar trebui să fie cântăreţii secolelor duse care, cei dintâi au făcut slobod râsul, când era pricină de veselie, şi mai cu belşug plânsul, în zile de jale şi strâmtorare. Nu-i vom şti niciodată pe toţi, căci nu a fost aşezare omenească mai mare ori măruntă, târg ori sat, obor sau bâlci, casă domnească ori de vieţuitori fără carte în care să nu se fi ridicat un deocheat priceput la ziceri de alean ori joc, tălmăcind poftele şi supărările inimii pe strune.

Vestiţi pentru o vreme în obşte, cu chemare înaintea boierilor şi oaspeţilor lor petrecăreţi, lăutarii au pierit rând pe rând – celor mai mulţi dintre ei nici nu li se ştie locul de îngropare – lăsând din izbânda lor doar inelele săltăreţe ale cântecelor, oful lung topit pe pieptul viorilor şi stihurile preluate din gură în gură care au amăgit timpul trecător şi toată slava deşartă din care muşcăm nesătui toţi. Domnii le puneau câte un galben în păhărelul de-alături, după obicei, dar n-am găsit nicăieri că îi punea şi la masă ori că îi întreba unde au adăpost şi cât necaz au în casă.

Lăutarii îşi ziceau pe strune sărăcia lor

Lăutarii îşi ziceau pe strune, de fapt, sărăcia lor, nu buiecia boierilor, şi cum se adeverea la acele sindrofii proverbul: „Cel sătul nu-l crede pe cel flămând”, e de înţeles că în cântecele de inimă albastră se strecurau nu numai sfâşieri amoroase ci şi de stomac gol.

De altfel, „meşteşugul lăutăriei, al cântăreţului din lăută sau alăută, era îndeletnicire degradantă, căci alăutarul carele zice cu vioara şi alăuta pre la târguri şi pre la soboruri, şi pre la munte, nu poate să ia fată de om bun sau de boiariu, că unii ca aceia sânt batjocura lui Dumnezeu şi a oamenilor” (1885, Doc. Gr. Tocilescu). Cronicarii nu au prea cheltuit cerneală cu această breaslă, numele cântăreţilor fiind tot atât de rar în catastife pe cât al pietrarilor, lemnarilor, zidarilor, făurarilor ori al iconarilor. Dar cântecul şi instrumentele sunt consemnate din vremi imemoriale/ boreale, după cum scrie Pindar sau, şi mai demult, din vremea lui Aristotel, când, înainte de cunoaşterea literelor, legile se cântau, ca să nu se uite. Dar şi în vremea lui Xenofon. Şi în Biblie sunt enumerate o seri de vechi instrumente, între care psaltirionul l-a făcut faimos pe marele profet şi poet David. Cântăreţi anonimi şi instrumente muzicale sunt de văzut şi în frescele mănăstirilor noastre medievale. Cam toţi ctitorii domnitori nu au fost străini de petreceri în timpul trecerii lor pământeşti. Spre exemplu, la Curtea Voievodului Ştefan cel Mare, după cronica polonului Matei Strykowski, la 1574 se întâmpla un festin cu „scripci sârbeşti” – viori, cobze, harfe. La înscăunarea regelui Poloniei (1500) a cântat un taraf din Suceava, însoţindu-l pe logofătul Ioan Tăutul, solia domnitorului Moldovei.

O altă împrejurare cu taraf a avut loc după înscăunarea lui Aron Vodă la 1591. Aşa s-a întâmplat şi în 1558, în Bucureşti, când Mircea Ciobanu îl trimite vornicului moldovean, dintre lăutarii robi, pe muzicantul Ruste. În 1556 într-un uric este amintit lăutarul Tâmpa.

Despre petrecerile cu lăutari

Despre petreceri cu lăutari se vorbeşte şi în anturajul domnitorilor Constantin Şerban, Leon Vodă, Vasile Lupu – la nunta fiicei sale Ruxanda cu „omul stepei”, Timuş, la nunta lui Constantin Cantacuzino Măgureanu cu Safta, odrasla vistiernicului Iordache Cantacuzino-Deleanu, la 1753, ori la curtea lui Grigore Ghica Vodă. E de reţinut că în acele timpuri grele pentru prostime şi prospere pentru înaltele feţe, abuzul petrecăreţilor nu a lipsit, drept pentru care, la 1730, mitropolitul Gheorghe al Moldovei, înţelegând că sunt „vremi iuţi şi grele”, a hotărât să le pună muzicanţilor lăutele-n cui. Fiecare taraf interpreta cam câte 100 de piese, deprinse în câţiva ani de ucenicie. Principele Unirii Mihai Viteazul era însoţit în zile faste şi fastuoase de către o „gardă” de muzicanţi.

Despre Kolomeici

Preţuite şi căutate şi de poloni, şi de ruşi, şi de moldoveni erau „Kolomeicile”. Un taraf de acest tip a înveselit nuntaşii din jurul fiului lui Duca Vodă, mire, şi fiica lui Constantin Brâncoveanu, mireasă, de lăutari ţigani. Uneori, amestecaţi cu turci ori tătari, despre lăutari vorbeşte şi Dimitrie Cantemir, şi, în aceeaşi speţă, sunt de citit şi însemnările suedezului Weismantel (1712). Mai târziu, în Recensământul lui Rumeanţex (1772 – 1774) numele lăutarilor sunt puse în evidenţă: scripcarii Andrieş (Voloca), Savin şi Constantin (Horecea), cobzarul Ion (Boian), Pricop (Coţmani), Hrihor (Davideşti), Ion (Cuciurul Mare), Vasilii (Onut), scripcarii de la Moşoriuca, Foca de la Chisălău, Iacob de la Draciniţa, Vasile de la Stăneşti, Costin de la Văşcăuţi, apoi Vasile Pletosu, stabilit la Suceava în 1772, Ioan Bordeianu din Volovăţ (1815), cimpoieşul haiducului Darie Pomohaci de la Marginea, apoi ţiganii lăutari de la Uleva Frătăuţi aduşi la Rădăuţi, muzicanţi dibaci „de le scăpărau salbelele de sorcoveţi” de la gâtul fetelor jucăuşe. La Storojineţ era vestit Ionică din dealul Crivei cu un sobor de ţigani după el; vestit era şi Georghe Boghean din Pătrăuţi, dar şi Bidirel din Stupca, un străbun al celebrului Alexandru Bidirel.

Or fi fost desigur şi alţii – mai ales în târgurile noastre, căci satele erau mici, doar câte 10 – 20 de case. În fruntea lor însă s-a aşezat câştigându-şi un loc în istoria noastră „vestitul violonist şi capelmaistru” Nicolae Picu, moş Niculai, om de statură mijlocie, bălan, în portul vechi moldovenesc, cu zobon, anteriu, brâu, pe cap cu fes mic, roşu, cu canaf albastru „era un măiestru pe vioară”. Era român ortodox, a trăit la Suceava şi a murit cam în anul 1867, după consemnările lui Leon Goian. Şi în imediata sa vecinătate – poate chiar şi mai semeţ – Grigori Vindereu (1830 – 1888), prim violonist în taraful lui Picu, apoi, după 1866, capelmaistru la Suceava. Nu ştia notele, dar cânta variaţiuni din Paganini şi hore pline de virtuozitate, moştenind întregul repertoriu de la predecesorul său. De numele lui este legată întâlnirea cu tânărul Ciprian Porumbescu la Serbarea de la Putna din 1871, când fiul părintelui Iraclie i-a apucat vioara şi „a cântat Daciei întregi”. O afecţiune cardiacă i-a întrerupt viaţa numai la 58 de ani. Peste timp, mormântul său a fost pios îngrijit de marele său urmaş, Alexandru Bidirel, care, la capătul zilelor, împlinindu-i-se dorinţa testamentară, a fost înmormântat alături de celebrul înaintaş. Ciprian a fost foarte apropiat de lăutari şi de muzicanţii de la Stupca: Bîbul, Pârsână, Ilinca şi Bidirel. În iunie 1866, părintele Iraclie îi cumpără lui Ciprian vioara cu marca „Cremonae Nicolaus Amati 1626”. Vânzătorul a fost Stănică, fiul lui Trifu din Horodniceni, mutat la Stupca.

Ar mai fi de adăugat încă doar două nume de lăutari din aceeaşi epocă: Ionică Doboş de la Siret şi Gheorghe Gorovei de la Solca – un harnic culegător de folclor, apropiat de S. Florea Marian, alături de alţi numeroşi rapsozi enumeraţi între 1893 şi 1929 în lucrarea lui Ion Drăguşanu, „Istoria muzical-dramatică a Sucevei”, 2014. (Va urma)

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI