Teoria răului necesar

Este una din teoriile fără de care nu s-ar fi putut întemeia niciun sistem filosofic, din antichitate până la Hanna Arendt, la fel cum niciun popor nu a putut face abstracţie, nici nu s-a putut feri întotdeauna de ceea cea este rău. În România, însă, teoria răului necesar este mod de viaţă: aproape niciun pas înainte, nicio reformă, niciun progres… nu au fost posibile până nu ne-am lovit cu toată tăria şi cu toate consecinţele de pragul de sus. De demonstrat.

Nu am competenţe în filosofie şi fiţi siguri că nu confund cei 5 ani de Istoria filosofiei şi alţi 10 de Materialism dialectic şi socialism ştiinţific din liceu şi universitate cu domeniul în cauză, ci voi aborda discuţia de pe poziţia cetăţeanului care-şi pune întrebări. Iar întrebările nu sunt puţine.

Pornim de la un handicap: proverbe şi zicători precum „Tot răul, spre bine“, „În tot răul este şi un bine“, „Mai bine un om rău decât o casă goală“, „Răul cu rău se scoate“, „Pune întotdeauna răul înainte“… ne fac să descoperim un cult al răului de care nu învăţăm nicidecum să ne ferim, aşa că răului i-am făcut loc în viaţa noastră şi ni l-am luat drept călăuză şi dascăl. Dascălul ultimei şanse care ne-a făcut să învăţăm, cu toată cerbicia noastră, să fim cât de cât cetăţeni ai unui stat democratic european, nu chiar populaţie la mâna manipulatorilor.

Dacă privim istoria recentă, observăm fără mare osteneală că răul a fost necesar pentru a învăţa şi chiar ne-a învăţat mai multe lucruri decât legile şi binele. Din păcate, în ultimii 30 de ani, ne-am lovit de rău în mod tragic: Iliescu şi tovarăşii săi i-au inventat pe terorişti ca să se eternizeze la putere şi, ca urmare, mai bine de o mie de tineri au devenit eroi; l-au alungat pe regele Mihai, iar România a orbecăit şi va orbecăi într-o republică deloc măreaţă care nu poate scăpa de sărăcie, de corupţia instaurată încă din comunism şi reînviată imediat după zilele revoluţiei; i-au chemat pe ortaci să-i ologească pe studenţi şi intelectuali la 13-15 iunie 1990 ca să salveze elita cleptocratică emanată după revoluţie, apoi i-am reinventat pe comunişti şi securişti prin votul nostru până prin 2004, iar acum, la adăpostul averilor şi al funcţiilor, ne râd în nas şi ne dau lecţii de democraţie, ascunzându-şi ticăloşia şi furăciunile în spatele declaraţiilor de dragoste faţă de „români“. Şi destui îi mai cred.

Însă răul a pătruns şi mai adânc, fiindcă răul nu poate trăi decât lângă alt rău: ni s-au iţit în fruntea ţării personaje ticăloase care s-au înconjurat de alţi ticăloşi, iar poporenii i-au aplaudat şi votat, chiar dacă au fost prinşi la furat, nu găini, ci bucăţi de ţară, de teritoriu naţional, ostroave, hălci de deltă, munţi şi poieni, mine, fabrici şi uzine. Pe din dos au făcut şi fac trocuri cu tovarăşii de suflet din UDMR privind suveranitatea şi integritatea teritorială.

Oricare penal, alfabetizat ori nu, oricare trepăduş, mardeiaş de partid era mai bun decât un ins onest, un intelectual adevărat, specialist autentic, profesionist renumit, aşa că slugile credincioase au fost preferate pentru posturi de înaltă răspundere şi încet-încet cetăţenii cinstiţi n-au mai avut niciun cuvânt de spus în treburile cetăţii. Republica românească devenise entitate privată în frunte cu voievodul de Teleorman, iar conducătorii aleşi de noi nu mai voiau să dea seamă nimănui, nici măcar Justiţiei. Deveniseră mai tari şi mai aroganţi ca regii şi împăraţii, iar noi, plătitorii de multe taxe şi impozite, ajunseserăm pălmaşi, fraieri, ciumpalaci, prostime, Neica Nimeni. (Biata hârtie nu poate suporta toate ocările la adresa poporenilor!)

Acum au început să le vină notele de plată: au pierdut ruşinos guvernarea, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a desfiinţat prin ultima sentinţă credibilitatea şi onoarea ministrului Justiţiei Tudorel Toader (cocoţat nu ştiu cum pe scaunul lui Titu Maiorescu!) şi ale Curţii Constituţionale care l-a obligat pe preşedinte să o demită pe Laura-Codruţa Kövesi, şefa DNA, dată afară fiindcă îl anchetase pe coruptul suprem. Şi dacă CEDO a condamnat imixtiunile politice în deciziile CCR şi în numirea magistraţilor, fiţi siguri că o va face şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Atunci să vezi tevatură! Cum s-a ajuns aici?

S-a ajuns din slugărnicie faţă de fostul lider al PSD, acum încarcerat. Aşa că primul lucru pe care ne-a învăţat teoria răului necesar este să nu ne mai încredem în şmecheria slugilor şi în hoţi.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Publicitate

 

Sumarul ediţiei: