RADAR

EMINESCU, ORATORUL

E un gest temerar să debutezi cu o carte despre Eminescu. Şi încă despre gazetarul Eminescu, aşa cum se încumeta, cu ceva timp în urmă, Daniel Ciurel, fructificând editorial o solidă teză de doctorat, răbduriu preparată. Autorul pleca de la premisa că proza jurnalistică a marelui poet are un obiectiv explicit persuasiv şi, în consecinţă, analiza retorică este o modalitate fecundă de cercetare. Şi mai observa, îndreptăţit, pe urmele altora, decalajul de receptare, defavorizând gazetăria, ocolită (deseori), cu o selecţie tendenţioasă, supusă unor abordări sectoriale şi unor reducţionisme păguboase, în numele etichetologiei; sau ispititoarelor anexări ideologice, făcând din Eminescu, apelat în toate împrejurările, un „precursor de serviciu” (cf. Monica Spiridon), tratat idolatru, sanctificat ori contestat vehement. E vorba, desigur, de vocaţii paralele (cum nota Şerban Cioculescu), beneficiind, în timp, de valorizări distorsionate, chiar divergente, pe suportul unor exegeze limitate, parţiale, fără putinţa cuprinderii întregului. Or, Eminescu – ne reamintea Monica Spiridon – trebuie citit în „zarea operei întregi” şi „lăsat să redevină Scriitor”.

Dualismul eminescian, schiţat de E. Lovinescu (în 1926), îi părea marelui critic „inexplicabil”. Ca editorialist pătimaş, anunţând, odată cu recuperarea prozei politice în epoca interbelică, prin vocea lui Iorga, ivirea unui nou Eminescu, consolidând mitul deja înfiripat, el făcea figura unui luptător „înfipt în realitatea vieţii”. Să fie aceasta doar „o irosire de energii”, cum zicea acelaşi Lovinescu, suspectându-l chiar pe poetul-gazetar de un pesimism inautentic (ca „ideologie împrumutată”)? Perpessicius, dimpotrivă, subliniind valoarea literară a ziarismului, evidenţia tocmai importanţa „complimentară” a acestei opere, citită cândva pe linia liberalo-rosettistă, apoi prin lupa dogmatismului ori, mai nou, în numele corectitudinii politice.

Încât, tratat anistoric, ridicat în ochii posterităţii la rangul exemplarităţii, adevăratul Eminescu a fost, deseori, „pierdut” sub crusta aprecierilor „generaliste”, fiind convocat ca argument suprem în orice demonstraţie şi desfigurat prin comentarii partizane, colorate ideologic. Şi dacă în ipostază lirică s-a dovedit a fi „cel dintâi fapt pozitiv al poeziei noastre” (după aprecierile lovinesciene), tot criticul de la Sburătorul amenda publicistica eminesciană considerând-o „eroare fatală”. Cum o veche doleanţă, restituirea in integrum a operei eminesciene, s-a împlinit, avem prilejul (şi privilegiul) de a cerceta, întorcându-ne, cu scrupul documentaristic, la text, atât atelierul poetic cât şi scrierile îngropate în ziare, exerciţiul gazetăresc vădind că Eminescu nu a fost un îngust doctrinar de partid, ci, arzând pentru un corp de idei, s-a implicat în realităţile socio-culturale ale timpului său, la temperatura unui maximalism existenţial. Şi dacă excelenţa poetică, validată canonic, suscită rareori controverse (mărunte), opera politică (un corpus de texte rău citit şi, deseori, necitit) se dovedeşte o moştenire ideologică „cu bucluc”, stârnind dispute interminabile. Să fie vorba despre un ilicit transfer de prestigiu, cum insinuează unii?

În noul volum, eminescologul Daniel Ciurel intervine lămuritor. În cei şapte ani de gazetărie intensivă, acel „european al timpului său” (cum zicea Iorga), intrat în presă cu „o concepţie definitiv formată” (după aprecierile lui D. Vatamaniuc), sensibil la frământările şi temele epocii, în contextul profesionalizării presei, a trudit cu abnegaţie, rafinându-şi nucleul ideatic. Publicistica sa reprezintă „o parte consistentă a operei”, subliniază Daniel Ciurel, nu are un statut subaltern. Prilej de a cerceta scriitura de presă a predecesorilor (majoritar scriitori) şi coordonatele presei româneşti în epocă, identificând şi evidenţiind filiaţii şi afinităţi, rolul speciilor publicistice vs devălmăşia genurilor, strategiile expresive şi impactul lor. Interesantă este şi paralela schiţată între Eminescu şi Titu Maiorescu. Dacă mentorul Junimii manevra arma logicii şi se manifesta cu un academism rece, frigid, între graniţele genului judiciar, Eminescu, mereu atent la „rădăcinile istorice ale evenimentelor” (după observaţia lui Mircea Eliade), se implică pasional, dovedind elocinţă demotică. Adevărat, prin amplificare retorică (hybris), mânat de „lirismul temperamental”, cade în excese pamfletare. Dar, notează exegetul, dincolo de condiţia de efemeridă a articolul de ziar, înrobit, de regulă, conjuncturilor, poetul-ziarist stăpâneşte suveran arsenalul retoric. În capitolul dedicat „formaţiei retorice”, D. Ciurel ne reaminteşte că detenta culturală eminesciană are ca suport, cu deosebire, eforturile individuale. Or, analiza retorică integrală propusă, pe cele trei axe (ethos, pathos, logos), oferă prilejul nimerit de a aduce în discuţie însăşi soarta retoricii ca sistem dinamic (precizări metodologice, concepte operaţionale, strategii persuasive), vizând – conform definiţiilor de manual – o comunicare eficientă, cu o armătură logică, aruncând în luptă şi strategiile discursului agonic (cf. Marc Angenot): satirice, polemice, pamfletare, resursele oralităţii şi desele trimiteri la „tezaurul paremiologic”. Eminescu, aşadar, combină ratio cu oratio şi rămâne, scrie apăsat D. Ciurel, un model de ziarist complet, predând posterităţii, prin militantismul său, lecţia responsabilităţii. Gazetarul era implicat, dar netranzacţional şi vădea – constatase şi E. Lovinescu – „dârzenie ideologică”. Combustia, salahoria la Timpul (unde „şi-a spus părerile”) l-au obosit, înlăturând imaginea unui Eminescu serafic, inaderent. Mai mult, Daniel Ciurel, fişând acribios vastul corpus de texte (de vizibilă coerenţă), subliniind potenţialul lor persuasiv şi critica socială radicală, vede în Eminescu pe însuşi „fondatorul doctrinei naţionale”. În această ipostază, desluşind strategiile retorice în articolele de doctrină (alegând, pentru exemplificare, trei texte reprezentative), D. Ciurel face o pertinentă analiză, citând copios. Şi observând că dimensiunea informativă e subordonată celei polemice, combative. Şi Influenţa austriacă asupra românilor din Principate (publicat în 1876) şi Icoane vechi şi icoane nouă (în şase episoade, în Timpul, decembrie 1877), respectiv Studii asupra situaţiunii (ca articol-program, în serial, tot în Timpul, 1880) confirmă ipostaza doctrinară a poetului-gazetar, cu o viziune organicistă, crescut în „secolul naţionalismelor”, preluând sau lansând pe piaţa ideilor sintagme care au făcut carieră, precum clasa pozitivă, teoria păturii superpuse, „plebea de sus” etc.

Merită să subliniem şi apetitul polemic al semnatarului lucrării. Într-o analiză tehnică, „rece”, fără efuziuni şi indignări, probând competenţa retorică eminesciană in actu, potenţialul ei persuasiv şi expresiv, D. Ciurel denunţă „erori masive” în demersul dnei Monica Spiridon, cea care are marele merit (recunoscut şi de autorul studiului de faţă) de a fi deschis calea interesului pentru „vocaţia retorică” a gazetarului, cerând o explorare holistică şi atrăgând atenţia asupra caracteristicilor şi valorii literare a articolelor (publicistica politică). Chiar dacă manevrează o „terminologie oscilantă”. Monica Spiridon nu foloseşte însă, în expertiza sa, „un sistem de repere propriu-zis retoric”, constată semnatarul volumului, convins că textele eminesciene aparţin preponderent genului epidictic.

Echipat cu o bibliografie impresionantă (primară şi secundară), desfăşurând numeroase exemplificări şi oferind citate abundente, opusul lui Daniel Ciurel, negreşit provocator, anunţă un comentator avizat, stăpânind materia. Cum efortul d-sale se vrea „suplinirea unei lacune”, presupunem că acest titlu va încuraja investigaţii viitoare, îndemnând la „noi cercetări”. Chiar Daniel Ciurel are obligaţia de a continua, metabolizând noile contribuţii. Şi o spune explicit, la finalul volumului, invitând la noi investigaţii, „din alte perspective retorice”, convins de fecunditatea metodei (a criticismului retoric). Fiindcă Eminescu, scria T. Vianu, rămâne „marele subiect al literaturii române”.

 ADRIAN DINU RACHIERU

 * Daniel Ciurel, Eminescu orator. Strategii retorice în publicistică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2019.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: