Cristina Florea

Întotdeauna trebuie să spui adevărul

Aflându-se ea la venerabila vârstă de cinci ani, Cristina Florea şi-a spus că e vremea să arate ce poate. Aşa încât a năvălit în sufragerie, peste musafiri, şi le-a interpretat, în engleza pe care o reţinuse ea de pe casetă şi pe care oricum nu o cunoştea, vreo cinci melodii. „De la cap la coadă, piesă după piesă, de-au rămas oamenii mască” spune Cristina Florea, slujitoare a Thaliei la Teatrul Municipal „Matei Vişniec” din Suceava.

Mai miră pe cineva că în clasa a treia doamna Mara, învăţătoarea suplinitoare, „o doamnă cu veleităţi artistice”, a distribuit-o în „Vizita” lui Caragiale în rolul mamei neastâmpăratului? Spectacol de care nu-şi aduce aminte prea multe, cea mai importantă amintire fiind cea că unul dintre colegii de scenă îi topise sufletul de tânără artistă.

Nu aş putea să fac o muncă de birou

Mi-ar fi şi greu să mi-o închipui făcând altceva, după ce am văzut-o jucând. „Oricum, aş fi făcut ceva care să îmi ofere, în fiecare zi, ceva nou, o provocare, măcar puţină adrenalină. Şi ceva ce presupune creaţie, dar care să mă surprindă şi să pot să surprind şi eu, la rândul meu” îmi spune.

S-a „făcut” actriţă. A urmat Colegiul Naţional de Arte „Octav Băncila” din oraşul natal, Iaşi‚ cu specializarea Arta actorului, şi nu liceul pedagogic, cum a încercat mama, timid, să o convingă. Avea argumente solide: „Nu merg să învăţ în pădure (acolo se află, la Iaşi, liceul de unde ar fi ieşit învăţătoare, la fel ca mama), iar eu, aici, nu am venit să dau examen, ci sa îl iau”. Iar mama, care nu i-a interzis vreodată ceva, „eu am avut întotdeauna libertate, nu am fost niciodată îngrădită, am putut să spun ce vreau şi să fac ce vreau”, deşi era îngrijorată pentru siguranţa ei materială, a lăsat-o să îşi facă propriile alegeri, „deşi eu nu prea ştiam ce voi face acolo, nu eram neapărat pregătită”. Se vedea însă actriţă, asta-i sigur, aşa încât i s-a părut firesc să urmeze facultatea de teatru. Ar fi vrut-o pe cea din Cluj, nu a fost să fie şi nici n-a putut sta un an acasă, să mai încerce o dată, pentru că mama a spus că toate se fac la timpul lor. Este, deci, absolventă a Facultăţii de Teatru, specializarea Arta actorului, din cadrul Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi, clasa lector universitar drd Octavian Jighirgiu, lector universitar drd Marius Rogojinschi şi are şi un master (făcut tot aşa, pentru că toate se fac la timpul lor, după cum a spus mama) în Artele spectacolului, clasa profesor universitar doctor Emil Coşeru.

Actor la Suceava

A fost o alegere bună Suceava? „Da, a fost. În primul rând pentru că suntem o echipă tânără de actori care au pornit împreună la drum şi asta este grozav. Suntem şi foarte apropiaţi, un cocktail de personalităţi din care a rezultat o echipă foarte frumoasă, creştem împreună, ăsta e un mare noroc”.

A crescut şi ea în cei trei ani de când activează aici („nu mai am 28, am 31”, râde), desigur că şi profesional. Spune că nu e mulţumită, „nu ai cum să fii, întotdeauna poţi mai mult, întotdeauna trebuie să încerci mai mult”, dar admite că a fost o perioadă în care a învăţat multe.

De ce e bine la Suceava? „E bine pentru că teatrul este tânăr şi pentru că echipa este tânără. E bine pentru că există o anumită deschidere, în comparaţie cu instituţii teatrale care au o întreagă istorie în urmă şi unde există altfel de aşteptări, nu întotdeauna bine primite de un tânăr actor, la început de carieră. E bine, spune zâmbind, pentru că nu se simte închistarea unei instituţii de stat şi pentru că se simte liberă. Şi e bine pentru că „uite, a devenit la modă printre liceeni, mai ales cei de la cele două colegii centrale, să meargă la teatru. E un câştig extraordinar”.

E bine şi pentru că se simte parte a unei trupe care creşte şi se încheagă, trupă care a avut norocul să lucreze cu regizori „cu înclinaţii uşor didactice”, cu care Cristina şi-ar mai dori să se întâlnească.

Actorul – „muncă, dedicare, strădanie şi talent”

Talent, un actor trebuie să aibă talent, îmi spune, dar, întâi de toate, trebuie să muncească foarte mult. „Muncă, dedicare, strădanie, apoi talent”. Nu se plânge, aceasta este abordarea ei, aceasta e părerea Cristinei Florea despre omul care face această meserie. Că există partea aia strălucitoare, luminoasă, cea însoţită de recunoaşteri şi aplauze admite, da, există şi vrea să aibă parte de ea toţi colegii săi. Dar ăla e vârful aisbergului. Sub nivelul apei e partea aia care nu se vede, sunt momentele în care „pui multe, te pui pe tine” .

Recunoaşte însă că există şi „o mică doză de egoism în ceea ce fac actorii. O facem pentru public, aşa este, publicul este tot timpul în vizor, când construieşti un spectacol te gândeşti din start cui te adresezi. Numai că, uite, întâlnirea cu un coleg pe scenă şi momentul ăla în care îţi iese ceva şi tu ştii foarte bine asta şi el ştie foarte bine că a ieşit, că aţi făcut acolo acea conexiune e, de fapt, marea bucurie. E o satisfacţie la nivel personal că ai apucat să trăieşti nişte lucruri pe care nu le-ai mai trăit”.

E greu să fii actor? „Să fim serioşi, nu e greu, pentru că ne place ceea ce facem. Şi, chiar dacă sunt situaţii în care lucrurile nu se întâmplă aşa cum ar trebui, conform aşteptărilor noastre, chiar dacă nu ies unele şi intervin tot felul de piedici, e o meserie frumoasă, mai ales dacă şi contextul în care o faci e cel potrivit”.

Ce admiră la un actor? „Talentul, dacă nu e cultivat, nu e mare lucru. Admir omul ăla care, în momentul în care nu mai poate, în care nu mai are pic de energie, după ce a încercat ceva de cincisprezece ori şi nu i-a ieşit, când e sfârşit de puteri şi îl dor toate cele, mai încearcă o dată. Apreciez determinarea de a face treabă ca lumea”.

„Trebuie să spui adevărul”

Ce face un actor să fie bun? „Înainte de toate, munceşte foarte mult”, e a nu ştiu câta oară când îmi spune asta. „Uneori se întâmplă nişte lucruri bune, când ai la ce să lucrezi, când ai întâlniri cu nişte oameni, când te inspiră textul sau o situaţie de acolo. Atunci eşti doar cu gândul la rolul ăla: te trezeşti, te speli, mănânci şi te gândeşti la rol, vii la teatru, faci ce ai de făcut, ieşi cu colegii şi vorbeşti tot despre asta, vii acasă, te culci, visezi tot la asta, te trezeşti şi o iei de la capăt”. Asta, spune, e situaţia fericită.

Şi când nu e parte a unei situaţii fericite, ce face? „E o situaţia din care trebuie să ieşi şi o faci spunând adevărul. Dacă adevărul este mic şi neinteresant, acela este adevărul, nu ai altul. Dacă e banal, nu ai cum să minţi publicul arătându-i altceva. Găseşti, în situaţia scenică respectivă, ea fiind mai puţin valoroasă şi mai puţin favorabilă, nişte puncte pe care le traversezi, în aşa fel încât să ai un traseu care să fie logic, pe care omul să îl poată înţelege şi de care, eventual, să se poată bucura, dar cam atât. Spui adevărul, chiar dacă nu-i ajungi întotdeauna la suflet”.

Ajungi rar, îmi spune, ba chiar foarte rar. Dar ea a ajuns, simte că a ajuns: „Majoritatea cred că suntem destul de norocoşi să prindem un proiect bun, măcar o dată la doi ani, un proiect în care simţi că îţi vine să-ţi desfaci creierul ca să vezi ce este înăuntru”.

Olga, din „Trei surori”, de A.P. Cehov, în regia Catincăi Drăgănescu, acesta e rolul la care se referă. E rolul ăla de care vorbeam înainte, cu care a dormit, cu care s-a trezit, cu care a mâncat. „A fost genul ăla de proiect din care nici nu mai vrei să ieşi pentru că sunt atâtea de făcut şi de descoperit”.

Regizorul

Fiind ea cea care preţuieşte munca unui actor, e de înţeles ce regizor preferă. Este de părere că „actorii trebuie să fie munciţi” şi că „regizorul trebuie să pună actorii la treabă”. Aşa cum a făcut, de exemplu, Catinca Dragănescu: „S-a muncit cu adevărat, Catinca a cerut de la noi foarte mult, ceea ce ne-a făcut extrem de bine.

Ce apreciază actriţa Cristina Florea la un regizor? „În primul rând să ştie foarte bine ce îşi doreşte, să lucreze în sensul ăsta, să lucrăm împreună în sensul ăsta. Ori că vine cu orizontul lui, de acasă, ori îl descoperă la faţa locului, trebuie să ştie însă ce-şi doreşte, să ştie zona în care se mişcă. „Oricum, interacţiunea cu regizorul face să te descoperi, dacă nu pe plan artistic, măcar pe plan uman ceva se întâmplă cu tine de la un proiect sau altul. Este imposibil să fie totul perfect, se poate întâmpla să fii într-o perioadă a vieţii în care tu eşti bine şi proiectul slab sau oamenii cu care lucrezi să fie geniali şi tu să nu poţi să te pui pe linie. Dar dacă nu am şti cum e negrul, cum am şti care e rozul?”

Rol comic sau dramatic?

Râde când îi spun ca aş vedea-o mai mult în roluri comice. Din punctul ei de vedere, cel puţin în momentul de faţă, „comedia este matematică, sunt diverse modalităţi de a o face, mai fin, mai direct, mai pe ocolite. Umorul este foarte diferit pentru fiecare, e un noroc să nimereşti exact felul de umor al cuiva, ţine şi de o anume sincronizare. Poate fi făcut foarte uşor, unii au chiar şi calitatea asta, îndemânarea asta, nu trebuie să se gândească mult, dar pe mine mă interesează registrul dramatic pentru că ţine mai mult de anumite sensibilităţi şi subtilităţi, acolo mi se pare că e mai mult de căutat decât în comedie”.

Nu-şi doreşte un rol anume, a făcut-o în facultate, când visa la texte mari. „Sunt într-o continuă descoperire, mi se pare că îmi poate prii orice, deşi mi s-a dovedit, la un moment dat, că nu înveţi chiar din orice. Şi, oricât spuneam eu tuturor că orice experienţă e bună pentru că poţi învăţa din ea, am aflat că există şi experienţe prin care treci şi din care nu înveţi nimic”.

Nu crede că există rol pe care l-ar refuza: „Eu nu am simţul penibilului, nu mi-e ruşine, pot oricând să mă ridic la o masă de 500 de oameni şi să vorbesc fără teamă”, spune despre sine, dar ar chibzui bine dacă ar fi pusă în situaţia de a apărea pe scenă, să zicem, într-o scenă cu mai puţine haine. „Contează când, cu cine şi, mai ales, de ce”. Un astfel de rol poate fi o provocare şi crede că ar fi nevoie de anumite condiţii pe care şi le-ar dori pentru a-l interpreta. „Totul trebuie să aibă sens, dacă are sens există posibilitatea să ajung la concluzia că da, aş interpreta o astfel de scenă”.

Ce nu am spus despre Cristina Florea

„Sunt un om responsabil. Uite, ăsta este unul dintre puţinele lucruri pe care le pot spune despre mine fără să exagerez” spune, zâmbind. Aşa încât, când a adus acasă pisica de 174 de grame, „pentru care a sterilizat diverse chestii prin casă”, nimeni nu avea voie să pună mâna pe ea dacă nu se spăla pe mâini. Doar un exemplu, râde.

Se vede mamă, da: „Mi s-a spus că o să fiu o mamă nebună cu primul copil, iar la al doilea o să ştiu ce am de făcut şi-o să mă calmez”.

Se luptă cu sine măcar pentru a nu mai amâna pe mâine ceea ce poate face astăzi. „Amân, amân pentru că mi-e greu să iau decizii. Dar încerc să mă schimb”.

Îi pasă de pădurile care dispar, de planeta care moare şi pentru care noi nu facem nimic, de încălzirea globală, de faptul că undeva, foarte departe, nişte oameni au rămas fără case, iar alţii au fost ucişi şi nimănui nu pare să-i pese. Şi, chiar dacă se simte mică, face ce are de făcut în pătrăţica ei.

Nu prea îşi face fotografii, i se fac. Nici nu se uită la înregistrările spectacolelor în care joacă pentru că „nu îmi place de mine niciodată”.

Nu e genul optimist. „Practic un soi de optimism, în sensul că nu mă las afectată de foarte multe lucruri, puţine mă mai pot atinge. Mi s-a întâmplat să trec prin nişte experienţa, la un moment dat, care m-au făcut sa realizez ce este, de fapt şi de drept, important pentru mine”. Nu e optimistă, dar măcar „într-o părere, cred că sunt realistă”.

Premieră, în curând

Actriţa Cristina Florea s-a aflat în distribuţia multor piese jucate pe scena teatrului „Matei Vişniec” din Suceava. A jucat în prima, „Cortina sus!”, a jucat în „Cărţile”, „Trenul de noapte”, „Zadarnicele chinuri ale dragostei”, „Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare”. „Un playboy de peste deal”, „D’ale carnavalului”, „Trei surori”, „Rinocerii”, „Extraterestrul care îşi dorea ca amintire o pijama”, „Pisici” – piesă care s-a jucat şi la Ambasada României din Paris şi unde a avut bucuria să constate că limba nu este o barieră când ai de transmis ceva.

O puteţi vedea curând, într-o nouă premieră a teatrului „Matei Vişniec” din Suceava. Repetă „H.A.H. – Hidden Abuse Holdings”, în regia lui Botond Nagy, iar premiera va avea loc pe 29 noiembrie 2019, la ora 19:00.

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. ..”Si cand nu esti parte a unei situatii fericite?”….

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: