Conceptul de pur, în cultura tradiţională a rromilor, implică atât dimensiunea fizică, cât şi pe cea spirituală, prima presupunând-o pe cea de-a doua, puritatea trupească nefiind altceva decât o reflectare — cauză şi efect totodată – a purităţii morale.
Corpul omenesc este considerat a fi împărţit în două: partea de la brâu în sus pură şi partea de la brâu în jos – impură sau spurcată. Atingerea impurului, de pildă a părţilor impure ale corpului (de la brâu în jos), atrage după sine, printr-un proces de simpatie sau contaminare, inclusiv de ordin spiritual-moral, virusarea respectivei persoane cu răul pe care l-a atins sau impurificarea sa. În acelaşi sens, al conservării legilor purităţii, principiul de bază al educaţiei tradiţionale rrome este cel al lajimos-ului („ruşine”), iar virginitatea fetei la căsătorie are valoarea unui sacrament, datorită faptului că se află la baza moralei rromani, a concepţiei de pur şi impur şi presupune un rit de inaugurare, de creaţie, ca şi prima sarcină şi naşterea. Aşa-numitul „preţ al miresei” înglobează tocmai această valoare, prevalentă altora, ca frumuseţea, hărnicia şi modestia fetei, respectabilitatea şi averea familiei ei.
Garanţie a solidităţii şi durabilităţii căsniciei, a coeziunii încuscririi şi a unui tratament bun al fetei în noua familie, preţul miresei este recunoaşterea valorii fetei şi a aportului ei material în familie, după căsătorie, protecţie a viitoarei mirese în neamul soţului, dar şi garant al respectului reciproc („pakiv”) şi recompensă de la părinţii băiatului pentru părinţii fetei, fără funcţie de schimb, ci de reprezentare, tradiţional fiind în aur. Acceptarea unui dar presupune, în mod obligatoriu, oferirea unui dar, reciprocitatea intervenind şi în cazul căsătoriei, ca mecanism integrator infailibil: plata miresei de către familia mirelui, completată de zestrea pe care o aduce fata în familie sau schimbul de mirese, în care o fată se căsătoreşte cu fratele viitoarei sale cumnate, care va fi, la rândul său, soţia fratelui ei.
Greşeala de a traduce în limba celuilalt un concept profund ancorat în mentalul cultural propriu, care nu poate accepta o traducere denotativă ci numai una conotativ etno-culturală, o fac, deseori, chiar rromii tradiţionali.
Dacă un căldărar spune: „aşa e la noi, se vând fetele la căsătorie”, el traduce greşit în limba română un concept rrom care nici pe de parte nu înseamnă „a vinde”, el încearcă, de fapt, să simplifice faptul pentru înţelegerea nerromilor, dar, fără să vrea, legitimează punctul de vedere al celor care înţeleg greşit situaţia şi aduce argumente denigratorilor neamului rrom. Care este sensul real al termenilor în limba rromani? Rromii nu folosesc termenul „bikinel” (a vinde) când este vorba despre căsătoria fetelor, ci întrebuinţează termenul „pokiner (a plăti), termen al cărui sens nu este numai cel denotativ comercial, ci şi conotativ, însemnând „a preţui” virginitatea miresei. Astfel, „a valoriza”, „a pune preţ, valoare”, „a compensa”, a schimba simbolul purităţii cu simbolul aurului, ambele valori de reprezentare, onoare şi prestigiu social în comunitatea tradiţională de rromi. În acest sens, sintagma mai apropiată de adevărul culturii rromani este „preţuirea purităţii miresei”, nicidecum „vânzarea fetei la căsătorie”.
În familia tradiţională rromă, fiecare persoană ocupă un loc aparte, îşi cunoaşte şi îşi respectă statutul şi rolul, ştie ceea ce îi este permis şi ceea ce nu îi este permis. Se previne astfel conflictul de rol, cauza multor traume intrafamiliale din societăţile moderne. Rolul jucat în familie de fiecare membru al acesteia presupune obligaţii şi drepturi bine definite, care nu creează confuzii şi îndoieli. Individul depinde de familia sa şi bunul mers al familiei în ansamblu depinde de comportamentul fiecărui individ în parte. Acesta este motivul pentru care, în acest tip de cultură bazată pe valorile colectivităţii, fiecare individ se comportă mult mai responsabil decât în culturile moderne fundamentate pe valorile individuale, pentru că nu răspunde numai el de acţiunile sale, ci răspunde întreaga sa familie. În vreme ce, în culturile moderne, este accentuat aparentul bine individual, în funcţie de care se regândeşte starea comunităţii, deseori sacrificată în scopul realizării celui dintâi, în culturile tradiţionale, accentul cade pe binele comunitar, pentru care interesul individual îngust poate fi cu uşurinţă abandonat.
Culturile tradiţionale refuză riscul dezechilibrului în comunitate prin implicarea ritualică permanentă în viaţa individului. Scopul suprem este coeziunea intracomunitară în spiritul coerenţei legice a existenţei umane, pentru evitarea traumelor, fizice şi psihice, trăite de către individul abandonat factorului fortuit al iluzoriei libertăţi din cultura modernă. Rolurile masculin-feminin nu se definesc ierarhic superior-inferior, ci sunt complementare: bărbatul reprezintă capul familiei şi este responsabil pentru întreţinerea soţiei şi copiilor lui; femeia este responsabilă de educaţia copiilor, treburile gospodăreşti, inclusiv prepararea hranei şi supravegherea membrilor bolnavi sau bătrâni ai familiei. Totodată, femeia contribuie la venitul familiei, de pildă prin vânzarea obiectelor produse de bărbat.
Un rol important în familia tradiţională rromă îl joacă „amare phure” („bătrânii noştri” sau „bunicii noştri”). Primul lucru de remarcat este acela că denumirea se referă in aceeaşi măsură la rudele de sânge – bunicii – şi la toţi bătrânii din comunitate, respectul şi grija fiind la fel de mari pentru ambele categorii: „ăun le phuren, on hale maj but manro sar tute” („ascultă-i pe bătrâni, ei au mâncat mai multa pâine ca tine”). Niciodată o familie tradiţională de rromi nu-şi va da bătrâni la azil, oricât de săraci ar fi şi oricât de luxos azilul. Bătrânii sunt elemente de referinţă ale familiei extinse, au statutul cel mai înalt în comunitatea tradiţional rromă, ei sunt judecători (krisinotoră), dacă sunt bărbaţi şi vrăjitoare/vindecătoare, cu recunoscute puteri magice premonitorii, inductive şi taumaturgice, daca sunt femei. Statusul ridicat al bărbatului bătrân ţine de înţelepciune, onoare, experienţă, echilibru şi responsabilitate. Statusul ridicat al femeii bătrâne ţine de curăţenia rituală, aceasta devenind „uji” (curată) abia după menopauză, când se consideră că îi încetează relaţiile sexuale care o spurcaseră până atunci.
În comunităţile tradiţionale, conflictele se rezolvă în interior – „maskar e phralenqe” (între fraţi), prin judecata de pace – i kris, precedată de dezbaterea cazului între rude – o divano; hotărârea kris-ului se ia prin consens şi justiţia este distributivă: ambele părţi au partea lor de dreptate şi trebuie să li se dea satisfacţie; de vreme ce nu există adevăr absolut, încrederea şi respectul reciproc sunt bazele comunicării şi ale comuniunii. Principalele instituţiilor rrome de control şi sancţiune intracomunitară sunt: i kris (judecata/ adunarea tradiţională rromă), ca formă de soluţionare amiabilă a conflictelor intracomunitare; krisinitor-ul (judecătorul), ca instanţă de prestigiu moral şi reper autoconstitutiv; bulibaşa (liderul tradiţional), ca autoritate supremă în comunitate şi ca intermediar în relaţiile dintre rromi şi autorităţile nerrome; i pakiv (împăcare, încredere, onoare, credinţă), ca formă de reconciliere şi reconstrucţie a imaginii de sine; o Rromanipen (legea culturii tradiţionale rrome), ca sistem de norme şi valori de referinţă ale identităţii intraetnice; o phralipe (frăţie), „ca formă de solidarizare intracomunitară şi responsabilizare colectivă; o phuro (bătrânul), ca factor de transmitere a experienţelor/ valorilor trecutului către prezent şi către generaţiile viitoare; i phuri (bătrâna)/ i drabarni (tămăduitoarea, vrăjitoarea), ca factor complementar inductiv-reparatoriu şi catalizator-protectiv.
LUCIAN DIMITRIU
Comentarii