Prima zi

Aşa se spune, că prima zi de şcoală nu se uită. Însă… În ce mă priveşte, dacă nu mi-ar fi rămas (în amintire; nici nu-mi dau seama dacă le mai am la îndemână) două fotografii, emoţiile acelei zile dintâi mi-ar fi acum, la nici jumătate de veac, destul de vagi. În prima dintre ele, cu soarele în ochi (aveam şapcă de şcolar cum demult nu se mai poartă şi… n-o purtam!), stau lângă nişte foşti vecini de bloc de aceeaşi vârstă. Plecam la şcoală. Unul e în Spania, alta e acum în Franţa, cu alta m-am intersectat – surprinzător, după ce n-o mai văzusem de vreo două decenii – chiar în acest an. Lucrând în comerţ, ca şi mama sa, îşi ajuta fiica şi ginerele să-şi pună pe cale o terasă în preajma unui obiectiv municipal de petrecere a timpului liber. Un altul, inginer la bază, a schimbat nu ştiu câte meserii/ ocupaţii şi-l apreciez pentru puterea de a se tot adapta. În faţa abecedarului, în cealaltă fotografie, sunt, în bancă, lângă mama (iertare, adesea pierd din vedere că a fost atât de tânără!; şi în fiecare zi uit că nu mai e!!!), iar, aproape, de o colegă pe care-am uitat-o de tot, căci chiar din următoarele zile nu mi-a mai fost colegă. Pe învăţătoare nu mi-o amintesc din prima zi ci, caleidoscopic, din multe întâmplări de după. Când sunt în centrul oraşului, mereu privesc fereastra sa, care nu mai este a sa. În fine. Cu câteva săptămâni în urmă, într-o bancă, am încercat să-i stau în cale fiului, un cunoscut arhitect, să-i zic că-mi amintesc cum, mândră, mama sa, învăţătoarea, ne arăta nişte desene pe care el le făcuse în copilărie. Deunăzi, în prima zi de şcoală a.c., i-am invidiat un pic pe prichindeii însoţiţi de părinţi dotaţi cu telefoane inteligente, capabile să reţină întreg evenimentul. Deşi în continuare contrazic sloganul mediatic/publicitar de început de secol XX care zicea că „o fotografie face cât 1000 de cuvinte”. Fiindcă o fotografie sau un film fac exact câte cuvinte îţi rămân pentru ele.