Perdaful

Traversam strada pentru a intra în curtea redacţiei şi după ce mă asigurasem că nu mă calcă nicio maşină, am aruncat privirea pe trotuarul din faţa sediului redacţiei. Venea o femeie frumoasă, încă tânără, bine strânsă în blugii trei-sferturi pe care-i purta. Până a ajunge cu privirea la faţa frumoasă, am măsurat-o de jos în sus, bărbăteşte.

Mi se părea, totuşi, cunoscută şi o clipă mi-a fost ruşine că mi-a surprins privirea. „Nu mă mai cunoaşteţi, nu? Eu vă cunosc” mi-a zis zâmbind frumos. Încurcat, am dat din cap aprobator. „Sunt fata domnului Siminiceanu”. „V-am privit cam neortodox” m-am scuzat, dar ea îşi păstra zâmbetul larg şi deschis.

A fost un „incident” care, iată, m-a impresionat încât scriu aceste rânduri. Mi-a povestit că după moartea profesorului, primarului, ambasadorului Ion Siminiceanu, pierzându-şi ambii părinţi, a plecat în Anglia, cu un contract pentru meseria ei.

„E bine şi am de gând să rămân acolo până la pensie, când mă întorc acasă. Am suportat mai uşor acolo, printre străini, pierderea celor dragi…” spune frumoasa doamnă Mihaela.

Mi s-a părut că recunosc în atitudinea ei firea deschisă a tatălui, bărbatul ce-mi fusese prorector la institutul sucevean. Era un om ce voia să dea impresia de om aspru, care sancţiona imediat ceea ce nu-i convenea. Dar o întâmplare care putea deveni tristă mi l-a relevat ca pe un om înţelept şi înţelegător.

Făceam „practica” la cules de barabule la Sinăuţi. Eram cazaţi în ferma IAS. Urma să se joace meciul de fotbal România-Finlanda şi toţi colegii ne-au rugat să facem cumva să avem acces la un televizor să vedem meciul. I-am „raportat” prorectorului dorinţa studenţilor şi şi-a dat acordul, aranjând să vedem meciul la televizorul primăriei din Siret. Urma să mergem pe jos, dar cum acolo lucra şi o subunitate militară de transport – ei cărau cartofii de pe câmp –, ne-au convins să ne ducă la Siret în vreo câteva camioane, ca să vadă şi ei meciul. Numai că maşina în care ne aflam, în picioare, a intrat cam cu viteză într-o curbă „în 90”, a pus frână şi după schimbarea direcţiei i s-a rupt oblonul şi ne-a înşirat pe drum. Pe mine a căzut oblonul şi vedeam cum se apropie roata…

Am scăpat. M-am lovit bine în stern şi în fluierul piciorului stâng; probabil că s-au şi fisurat, căci şi astăzi mă dor locurile… A doua zi am fost chemat la Suceava, la rectorat. Am aşteptat vreo jumătate de oră la uşa cabinetului prorectorului. Urma să o încasez. A deschis uşa, m-a invitat înăuntru şi… mi-a pus în mână o invitaţie la un simpozion studenţesc organizat undeva în ţară, la care mi se propunea să particip. „Vezi cum te organizezi şi du-te…” mi-a spus. N-am mai primit perdaful…

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Mihaela Siminiceanu says:

    Multumesc , dle Teodorescu ! De pricepea tatal meu la oameni: le vedea valentele in timp !

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: