Este dificil să sintetizezi în câteva rânduri cei 90 de ani de viaţă ai Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Pimen. Aceşti ani poartă cu ei bucurii şi întristări, lumini şi răstigniri, fapte îndeobşte cunoscute şi cele de taină, care nu se ştiu decât în vistieria inimii şi în cărţile lui Dumnezeu. Nu-mi propun, aşadar, o reconstituire biografică deplină şi în amănunt. Ci, deodată cu jaloanele principale ale vieţii, doresc, cu îngăduinţa dumneavoastră, să amintesc măcar câteva chipuri de oameni care au marcat, întru luminoasă devenire, drumul Părintelui nostru Arhiepiscop Pimen.
25 august 1929 – o zi de duminică. Atunci, în satul Herăşti, din comuna Grebănu, judeţul Buzău, naşterea pruncului Vasile a adus bucurie multă părinţilor săi, Mihai şi Maria Zainea. Doi oameni gospodari, cuminţi şi evlavioşi, iubitori de Dumnezeu, de tradiţie şi de muncă, aşa precum erau toţi oamenii din nu prea marele sat al copilăriei Înaltpreasfinţitului Pimen. De la oamenii locului – şi în primul rând de la părinţii săi – a învăţat pruncul Vasile dragostea de muncă, aplecarea faţă de cel în nevoie şi iubirea de ţară. Sentimentele acestea au fost potenţate şi de experienţa din cele 7 clase ale şcolii primare urmate tot în acest sat. Înaltpreasfinţitul îşi aduce deseori aminte cu bucurie de învăţătorii Ioana şi Ion Dumitraşcu, de lecţiile de citire din clasa a II-a – în care opt erau cu conţinut istoric –, de grupurile de elevi care cercetau şi ajutau pe bătrânii satului, de jocurile care imitau pe cele al copilăriei lui Ştefan cel Mare. La fel, despre ceremoniile de la Ziua Eroilor şi de cântecele patriotice intonate la 10 mai. Oamenii trăiau atunci într-un duh al cinstei şi onoarei, al respectului faţă de cei de dinainte şi al datoriei împlinite cu prisosinţă în viaţa lor.
Ascultând de recomandarea înţeleaptă a tatălui său, tânărul Vasile va urma apoi cursurile Liceului Teoretic de la Râmnicu-Sărat, absolvit în 1948. Au fost ani de studiu intens, într-un mediu cu o seriozitate şi disciplină astăzi ceva mai greu de întâlnit. Pe lângă alţi dascăli, Petru Lupăşteanu, profesor de limba franceză, este cel care l-a iniţiat pe tânărul Vasile pentru a deprinde tainele acestei limbi, din care Înaltpreasfinţitul chiar a tradus mai apoi câteva pagini bune de literatură duhovnicească.
Inspirat de lucrarea Îndrumarea vieţii scrisă de părintele Nicodim Sachelarie şi în urma unei corespondenţe epistolare cu dânsul, adolescentul de acum Vasile Zainea va intra la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. În ultimul an de seminar, la 10 martie 1951, el va primi şi călugăria, cu numele de Pimen, nume cu rezonanţă aproape profetică, însemnând „păstor”, „povăţuitor”. La Neamţ, părintele Pimen a cunoscut oameni vrednici. Nu mai amintesc de marii părinţi arhierei care activau ca profesori sau rezidau la mănăstire, ci numai de câţiva părinţi duhovniceşti ai lavrei ştefaniene: stareţul Melchisedec Dumitriu, cel preocupat mult de cuminţenia vieţuitorilor tineri, monahul Filaret Dutcovici, cel postitor, naşul de călugărie al Părintelui Arhiepiscop Pimen, apoi părintele Ermoghen, bucătarul ostenitor şi iubitor de tăcere, părintele Gudiil, portarul, şi Agaton, responsabilul cu camerele, cei nelipsiţi de la slujba de la miezul nopţii. Şi alţii, şi alţii… Chipuri de lumină care se aşezau, cuminte, în sufletul tânărului părinte Pimen şi care îi vor călăuzi, tainic, paşii.
După un an de ucenicie la atelierul de ceramică de la Mănăstirea Curtea de Argeş, în 1953 părintele Pimen intră ca student la Institutul Teologic din Bucureşti. Era perioada când activau marii profesori de teologie precum Ioan Gh. Coman, Teodor M. Popescu, Dumitru Stăniloae, Dumitru Fecioru sau Vladimir Prelipcean. Despre fiecare Înaltpreasfinţitul ne-a vorbit în dese rânduri, cu multă recunoştinţă şi admiraţie.
Proaspăt licenţiat în 1957, cu o teză despre Fericitul Augustin, părintele Pimen va fi numit egumen şi în scurt timp stareţ al mănăstirii Putna. Venea acum în Bucovina lui Ştefan cel Mare, după ce, copil fiind la păscut vitele, privea cei şapte munţi ai Vrâncioaiei şi se gândea cum şi când va ajunge să se închine la mormântul lui Ştefan. Aici va fi martor al Decretului 410 din 1959, când cei mai mulţi călugări şi călugăriţe au fost izgoniţi din mănăstiri. Putna a rămas cu cinci părinţi, dintre care patru erau bătrâni; cu ei, părintele stareţ Pimen Zainea, ajutat şi de oameni cumsecade din sat, a ţinut totuşi mănăstirea deschisă. Putna, aflată în zonă de frontieră şi cercetată de mulţi străini, era şi atent supravegheată. Nedând curs solicitărilor securităţii de a oferi informaţii care ar fi putut periclita viaţa unor oameni care nu aveau altă vină decât aceea de a-şi fi iubit ţara, stareţul Pimen a devenit incomod. Presat, mitropolitul de atunci, Iustin Moisescu, va fi nevoit să-l mute în 1961, pentru un an, la mănăstirea Văratec. Deşi avea un statut asemănător omului cu domiciliul forţat, ieromonahul Pimen s-a folosit mult duhovniceşte şi în această perioadă, mai ales de maicile bătrâne ale Văratecului, precum, mai apoi, de credincioşii oneşti şi curaţi de la Parohia Durău, pe care a suplinit-o ca preot slujitor timp de doi ani.
Dezgheţul politic din 1964, precum şi valul de turişti din vestul Europei care vizitau Putna, au determinat autorităţile să aprobe revenirea la Putna a părintelui Pimen Zainea. 10 ani, din 1964 până în 1974, a activat aici ca ghid, această perioadă fiind, după spusele Înaltpreasfinţiei Sale, cea mai frumoasă perioadă din viaţa sa. Dimpreună cu părintele stareţ de atunci, Gherasim Cucoşel, şi cu părintele Iachint Unciuleac, au format o triadă de împreună lucrare ostenitoare, dar de bucurie aducătoare. Aici a participat la serbările din 1966, la împlinirea a 500 de ani de la punerea temeliei mănăstirii, a fost martor la amplele lucrări de renovare şi de săpături arheologice, a primit oameni de stat cu greutate decizională; dar bucuria cea mai mare i-au adus-o elevii şi studenţii, cu profesorii lor. Pentru ei recita Doina lui Mihai Eminescu, lor le vorbea despre scrisul frumos, curat, îngrijit, cu pană de gâscă, dar cu idei de aur (faţă de multe scrisuri cu condei de aur, dar cu idei de gâscă); în prezenţa sufletelor nevinovate de copii se entuziasma auzind din gura lor poezia Mama lui Ştefan cel Mare sau un Tatăl nostru rostit în genunchi de copii care primeau oficial educaţie ateistă, dar erau învăţaţi acasă de mama şi bunica să-şi facă, evlavios, semnul crucii. În faţa sutelor de pelerini, vocea părintelui Pimen vibra la bustul lui Eminescu, la clopotul Buga sau la harta Moldovei cu graniţa pe Nistru, nu pe Prut, cum o stabilise, din păcate, „prietenul” de la Răsărit. Toate în vremuri în care ochiul atent al celor de sus mai întâlnea şi oameni care aveau, în adânc de suflet, fibră de român, netrădător de ţară şi de frate.
Au urmat apoi, alte ascultări: stareţ la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, cu un stagiu de pregătire în Germania, o şedere de aproape trei luni în Statele Unite ale Americii pentru a ajuta la mersul bun al Episcopiei de acolo şi de câteva luni la Aşezământul românesc din Ierusalim. 4 ani a fost apoi exarh, adică responsabil cu viaţa mănăstirească din judeţele mitropoliei: Iaşi, Suceava, Botoşani şi Neamţ.
În ianuarie 1982 a fost ales episcop vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, la recomandarea mitropolitului de atunci, Teoctist Arăpaşu. La hramul Mănăstirii Sfântul Ioan, 24 iunie, acelaşi an, a fost hirotonit (consacrat) arhiereu. La slujbă asistau doi mari patriarhi: Iustin al României şi Diodor al Ierusalimului, acesta din urmă rămânând uimit de evlavia credincioşilor români care umpleau curtea mănăstirii şi care nu puteau fi mişcaţi din loc nici chiar de o ploaie cu găleata. Părinţii patriarhi Iustin şi Teoctist au fost şi sunt adevărate icoane pentru Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen. Le-a fost ascultător, le-a înţeles lucrarea din timpuri nefavorabile Bisericii, a învăţat de la ei arta păstoririi, vorba domoală, cuvântul dres cu sare, grija faţă de valorile de patrimoniu. Şi ei i-au acordat Înaltpreasfinţitului încredere deplină, ca răspuns la fidelitate sinceră.
Reînfiinţarea Arhiepiscopiei istorice a Sucevei şi Rădăuţilor a adus la cârma ei, în primăvara lui 1991, pe cine altcineva mai potrivit decât pe Preasfinţitul, de acum Înaltpreasfinţitul, Pimen Suceveanul. Nu ne-ar ajunge timpul pentru a vorbi despre lucrarea de 30 de ani din Bucovina a Înaltpreasfinţiei Sale. Cei mai de aproape o cunosc, cei răuvoitori o subestimează. Ostenitorii apropiaţi văd însă în ea cea mai bună predică, fără cuvinte, ci doar din exemplu. Biserici ridicate, mănăstiri reînfiinţate, aşezăminte pentru săraci, bătrâni şi copii, grija pentru cei din Basarabia şi Bucovina, casele şi ajutoarele materiale pentru sinistraţi, audienţele neprotocolare, pagini de zidire sufletească, purtare călugărească şi dragoste părintească, răbdătoare şi iertătoare.
Dacă toate acestea i-au adus, e adevărat, şi bucurii, aniversarea celor 90 de ani nu poate ascunde mâhnirea Înaltpreasfinţitului de a nu fi fost înţeles în ceea ce priveşte lupta lui pentru redobândirea Fondului Bisericesc. Nu din capriciu personal sau din interes pecuniar s-a zbătut Înaltpreasfinţia Sa. Ci din datoria faţă de un bun al Bisericii, şi din grija pentru întreţinerea valorilor de patrimoniu. Ce ar mai fi trebuit să facă pentru a demonstra că nu pentru el, ci pentru Bucovina, pentru frumuseţile ei şi pentru oamenii ei, Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen şi-a dorit să administreze Biserica această zestre, care se pierde pentru interese câteodată obscure şi nedrepte? Cine îi va şterge lacrima deznădejdii? Şi cine îi va mângâia, printr-un act de dreptate recuperatorie, bătrâneţile încărunţite?
Înaltpreasfinţia Voastră, dacă unii, mai mici sau mai mari, v-au trădat, oamenii simpli din Bucovina, credincioşii harnici şi darnici, v-au întinerit, v-au ţinut activ şi v-au determinat să nu renunţaţi. Pe el, pe acest popor bucovinean l-aţi slujit. În numele lor, vă mulţumim şi vă sărutăm mâna. Vă preţuim aşa cum şi Înaltpreasfinţia Voastră i-aţi preţuit pe oamenii care v-au marcat viaţa. Pentru că ne-aţi învăţat că înainte de a fi preot sau protopop, stareţ sau episcop, sau om al cetăţii se cade să fim oameni. Că omenia este mai mare decât rangul. Şi că micimea de suflet ruşinează pe cei puternici.
Înaltpreasfinţia Voastră, acum aproape trei decenii, fiind instalat Arhiepiscop, spuneaţi: „M-am întors acasă”. Nu mai sunteţi „venetic”, cum, cu smerenie, spuneţi, ci sunteţi de al nostru. Sunteţi al Bucovinei! Sunteţi Părintele Pimen Suceveanul! Aţi slujit Bucovina şi Bucovina se mândreşte cu un astfel de părinte. Şi-I este recunoscătoare lui Dumnezeu că v-a rânduit aici, icoană de cinste a Bucovinei de ieri, de azi şi de mâine.
† DAMASCHIN DORNEANU,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor
Comentarii