Un ad-hoc „reportaj” facebookist oarecum (încă) incomplet… încropesc, iată, şi adaptez aici: despre căutarea sensului, originii duioasei înjurături! Că, de fapt, nici acum n-am priceput ce rol are gheaţa în toată povestea… Postasem, recent, următorul text: „Înjurătură. Cea mai tandră, amicală «înjurătură» tipic bucovineană – de fapt, nici n-ar fi o înjurătură! – este «du-te-n moaş-ta pe gheaţă!». N-am izbutit încă să aflu – deşi mă străduiesc de multişor – ca un etimolog amator ce sunt, geneza, sensul ei. În Pârteştii (de lângă Cacica, Solca) bunicilor mei, moş/moşică erau sinonime pentru «bunic/bunică». Dar nu exclud nici referinţa la moaşă, femeia ce asistă, ajută la naşterea de prunci! Dar de ce «pe gheaţă»!? Că nici bunica/moşica, nici moaşa în sine nu aveau patine, patinoar… Glumeam… Dacă mă poate ajuta cineva, fără şagă… îi zic mulţam! Reamintesc – în context, deşi am mai scris despre asta – interpretarea dată de conul Al. Paleologu înjurăturii noastre tradiţionale, cea cu trimiterea la origini… în uterul matern. Subtilul cărturar A.P. avansa ideea – absolut seducătoare, eseistic, dar îndoielnică, practic, pentru mine, ca nepot de ţărani bucovineni! – că acea trimitere la origine era, de fapt, o invitaţie corectă, generoasă, o şansă oferită celui înjurat: aceea de a renaşte mai bun, mai corect, mai curat («spălat» de păcatele pentru care-l înjurai)… de la zero… ca o pasăre Phoenix. Iată cât de multe ne pot spune (şi) înjurăturile noastre…”. Au apărut, imediat, comentarii ale prietenilor mei din Muntenia/Oltenia. Care mi-au explicat că neaoşa înjurătură „amicală” nu e una strict bucovineană, ci naţională! Citez, aleatoriu: Mihai Rastoacă: „Pe gheaţă, adică lin, fără poticneli cred…” Cezar S.: „Mulţam, Mihai, dar care îi este rolul, rostul, originea, sensul profund, arhaic!? George Ridichie (ot Vâlcea): „E folosită peste tot în Muntenia şi în Oltenia, nu-i «tipic bucovineană» cum crede patriotul local (merci, colega! – n.a.), prietenul nostru Cezar. Este un îndemn de «ia mai lasă-mă în pace», fără intenţie ludică.” Nicolae Şapcă (Cernăuţi): În nordul Bucovinei se întâlneşte foarte des, cred că peste tot unde se vorbeşte româneşte. Curios faptul cu gheaţa, nu cred că are treabă cu râul Siret pe malul căruia trăiesc… Ce facem, atunci, cu Olteniţa?… Mult mai înţeleasă e expresia folosită pe la noi «Du-te-n p… moaştei!»). Cezar Straton. „Şi asta-i interesantă, Nicu Şapcă, dar de ce în pa moaştei şi nu a mă-tii!?” Nicolae Şapcă: „Exact asta mă întrebam, cu toate că până azi niciodată nu mi-am pus întrebarea, sincer îţi spun!” Cezar Straton: „Nicule, reiterez, insist – e doar o pură speculaţie a mea, atât! – pe accepţia «moaşei»… nu ca acea asistentă la naştere, ci ca «moşică», adică bunică a celui înjurat… ar fi un soi de «trimitere la origini» de rangul doi, poate mai delicată (ori, vai… dimpotrivă, poate şi mai dură!?): du-te-n aia a mamei mamei tale! adică… să ţi se piardă, de tot, sămânţa de neam prost ce-mi eşti, până ajungi tu în burta mamei (unde te pot trimite, direct, cu… vezi interpretarea conului Al. Paleologu(?).” Nicolae Şapcă: „Da poate cineva a crezut că mă-sa e prea aproape? Şi a zis: ia să-l trimit pe ăsta şi mai departe, la moaşă-sa, adică şi mai adânc, să nu se întoarcă aşa repede! Mare mi-ar fi mirarea să zică cineva de strămoaşă-sa! Că la noi se foloseşte de-a binelea şi des: du-te-n mă-ta pe gheaţă…” Dim Valah: „E o înjurătură light. În opoziţie cu înjurătură neaoşă. E folosită amical, colocvial. E o înjurătură «duioasă». Cred că la bază a fost folosită de un bunic (moş’ tu) exasperat în relaţia cu un nepot cam… zurbagiu. De ce moaş’ ta? Pentru că era la îndemână. De ce pe gheaţă? Păi… unde altundeva? Imaginea moaş’tei pe gheaţă, dezamorsează orice vector din înjurătură. Aşa e pe la noi, la munte!” Dorin Vataman (Rădăuţi): „Moşâcî se spune şi în zona etnografică Rădăuţi la bunică; mai este o înjurătură: mama mă-tii sau dă-l în mama mă-sii…!” Etc., etc.
Iată că prietenul meu bun, scriitorul fălticenean Alexa Paşcu, aduce argumente şi explicaţii „calificate” în această dilemă. Citez din postarea lui Alexa: „Interesant… Iată ce am găsit eu în legătură cu chestiunea în cauză: «Pe gheaţă» de Rodica Zafiu, («Dilema Veche», 6.02.2019): «Formulele fosilizate ale unor imprecaţii au atras în genere atenţia vorbitorilor, stimulând lansarea de explicaţii etimologice mai mult sau mai puţin fanteziste. Scenariile absurde – produse uneori de contaminarea dintre mai multe formule – pot căpăta explicaţii antropologice serioase sau ludice. Una dintre formulele care trezesc curiozitatea (dovadă – numeroasele ipoteze şi comentarii din Internet) e moaşă-ta pe gheaţă! (cu variantele fonologice moaş-ta şi moaşi-ta sau, în versiunea neadresată direct, moaşă-sa…). Situaţia evocată de construcţia eliptică nu e tocmai limpede, dar intonaţia şi contextele de folosire sunt în mod neechivoc cele ale unei înjurături. O înjurătură atenuată, eufemizată, mai ales prin absenţa verbului (uneori şi a circumstanţialului, în exclamativul moaş-ta!), dar care se poate şi combina cu verbe directive, tipice imprecaţiilor (du-te-n…, dă-te în… etc.). Zona stilistică a violenţei de limbaj, manifestată prin excelenţă în oralitatea populară, nu are atestări prea vechi (cu unele excepţii, cum ar fi blestemele religioase sau disputele verbale istorice înregistrate de cronicari). Imprecaţia colocvială în discuţie a fost înregistrată de folcloristul Tudor Pamfile, în «Jocuri de copii» (II, 1907), atât ca moaş-ta pe gheaţă, cât şi în versiunea mă-ta pe gheaţă (mă-ta pe gheaţă cu tat-to în braţă). Alte atestări sunt de găsit în literatura din secolul al XX-lea, de exemplu la Topîrceanu, în «Pirin-Planina» (1935): «Mişcă, moaş-ta pe gheaţă! i-a răspuns românul, plictisit». Formula apare în marele dicţionar academic coordonat de Sextil Puşcariu («Dicţionarul limbii române», Tomul II, Litera G, 1934), cu o explicaţie asupra contextului de folosire: «se zice mai ales celui ce ne plictiseşte». Micul dicţionar academic (MDA, 2002), care rezumă şi actualizează dicţionarul-tezaur, reia expresia, în tratarea cuvântului gheaţă, cu o explicaţie net pozitivă: «exprimă simpatie şi admiraţie pentru cineva (care a rezolvat cu isteţime o situaţie dificilă)». Desigur că semnificaţia şi contextele de folosire nu s-au schimbat atât de radical în câteva decenii; opţiunea lexicografilor indică totuşi un traseu de «ameliorare» a unei formule de imprecaţie care nu cuprinde cuvinte vulgare sau scenarii explicit agresive. În alte dicţionare contemporane este confirmată intenţia negativă în utilizarea formulei, cu unele variaţii. În «Noul dicţionar universal» (NDU, 2006), expresia mă-sa pe gheaţă este descrisă ca «înjurătură lejeră, adresată cuiva care stânjenește, deranjează: dă-l în mă-sa pe gheaţă; ce mă-sa pe gheaţă vrea?». În «Dicţionarul explicativ ilustrat» (DEXI 2007), se arată că moaşă-ta (ori -sa) pe gheaţă (s.v. moaşă) «se spune pentru a arăta lipsa de consideraţie, de interes faţă de cineva». Efortul lexicografilor de a fixa sensul şi utilizarea unei înjurături nu e tocmai justificat: dicţionarele selectează, cum se vede, contexte destul de diferite (plictiseala, deranjul, dispreţul, lipsa de interes, admiraţia), care au în comun, până la urmă, doar gradul moderat de agresivitate, legat de caracterul eufemistic al formulei. Imprecaţia moaşei nu mai e foarte la modă azi, dar are încă numeroase atestări în Internet, cu comentarii care o asociază în general cu limbajul generaţiilor mai în vârstă: «pe vremea când eram eu mic şi telefonul era cu disc, asta era genul de înjurătură pe care o aruncau bunicii asupra copiilor» (eftimie.net); «e o vorbă bătrânească» (tpu.ro). Comentatorii actuali ai expresiei o leagă în general de scenariul «naşterii amânate sau anulate», în care moaşa poate avea fie sensul «asistent la naştere», fie pe cel de «strămoaşă, bunică». Apar din când în când şi confuzii ale unor vorbitori (între moaş-ta şi pluralul moaşte) sau neînţelegeri totale, aproape incredibile („Ce înseamnă «de-n mostea pagheata»? tpu.ro). Oricum, urarea negativă tipică înjurăturii cuprinde un scenariu violent (al distrugerii, al dispariţiei, al agresării sexuale) a cărui victimă este fie direct interlocutorul, fie ceea ce reprezintă pentru acesta o valoare. Alunecarea pe gheaţă e un substitut eufemistic al acţiunii violente, aşa cum moaşa însăşi poate fi considerată un substitut eufemistic al mamei (termen care evocă imprecaţii mult mai violente). În expresiile care cuprind termenul gheaţă este atestată şi o altă utilizare, destul de ciudată, care ar putea avea o oarecare legătură cu înjurătura în discuţie. În dicţionarul român-francez al lui Damé (1895) este înregistrată expresia m-a făcut mama pe gheaţă, cu explicaţia «je suis enfant naturel»; formula apare şi la Iuliu Zanne, în «Proverbele românilor» (vol. II, 1897): a fi făcut pe gheaţă – «a fi copil natural», cu citatul «M-a făcut mama pe gheaţă/ ca să fiu şi mai isteaţă». Desigur, formula şi citatul nu lămuresc nimic, amplificând doar ambiguitatea scenariului gheţii în expresivitatea limbajului popular.” (Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. A publicat, între altele, volumele „Limbaj şi politică” (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi „101 cuvinte argotice”, (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
Comentarii