Eh, tinerii de astăzi…

….aşa rostim, apoi facem şi gestul acela cu mâna, a lehamite.

 La fel se spunea şi când eram noi tineri, apoi urmaşii noştri, acum nepoţii noştri. Este doar o obişnuinţă transmisă din generaţie în generaţie. Este firesc să fie aşa, pentru că fiecare generaţie îşi trăieşte tinereţea la anii ei, ani care nu se aseamănă cu cei în care ne-am trăit noi tinereţea. Totul evoluează, totul se schimbă. Fiecare generaţie cu vremea ei.

Dar, printr-o mică întâmplare trăită de mine, şi nu este doar una, am să încerc să vă arăt cum sunt, de fapt, tinerii de astăzi.

Într-o dimineaţă mohorâtă de la începutul lunii, cu un cer pe care norii plumburii se agitau „spălându-şi rufele” şi abia aşteptând să şi le „stoarcă pe capetele noastre”, fiind programată să merg la Dispensar pentru a-mi primi reţeta cu medicamentele pe care le iau lunar, m-am înarmat cu umbrela mare, neagră, cu mâner solid din lemn a soţului meu, am pornit încuind uşa după mine şi încercând să ignor schelălăitul de jale al Elsei, căţeluşa mea.

Am luat-o prin spatele blocurilor, pe la umbră, pentru că soarele reuşise să se strecoare, cumva, printre nori şi se simţea atras de ţinuta mea cernită. Voiam să merg mai întâi pe la Farmacia Veterinară să-i cumpăr granule simandicoasei mele căţeluşe.

M-am întors tot prin spatele blocurilor, urcând agale pe aleea din pantă. Deodată, de după florile înalte ce mascau o bancă, am auzit zvon de clopoţei – glasuri de copii. Mi-am întors privirea către ei, înseninându-mă brusc. Pe banca de lângă peretele blocului stăteau trei copii: doi băieţei de 10-12 ani şi o fetiţă mult mai mică, probabil 5-6 ani, care, cu mânuţele ca nişte bețișoare albe, îl tot cuprindea pe după gât pe băieţelul de lângă ea, bănuiesc fratele ei, iar guriţa îi umbla ca o morişcă. Amândoi băieţii erau frumuşei foc şi o priveau foarte serioşi. La momentul când am ajuns eu în dreptul lor, cel din stânga, brunet, cu părul inelat, îi răspunde fetiţei: „Dar ce-ai vrea tu, o babă bătrână?” Mă amestec şi eu în vorbă: „Sunt şi babe tinere?” Băieţelul s-a bosumflat dintr-odată şi-mi răspunde: „Nu!” „Dar cum se numeşte figura de stil pe care tocmai ai făcut-o?” Răspunsul vine prompt: „Pleonasm!”. „Bravo, puiule! Bravo!” şi mi-am văzut de drum bucuroasă, pentru că am văzut ce copii deştepţi avem.

Ajung la magazinul Second hand şi o rog pe doamna de acolo să îmi primească sacoşa cu granule, până mă întorc de la Dispensar. Amabilă ca întotdeauna, doamna îmi primeşte sacoşa şi o duce la locul unde îmi depozitează de obicei cumpărăturile.

Am ajuns apoi la Dispensar. Dar, ghinion, nu funcţiona Sistemul Naţional implementat cu succes de către Casa de Asigurări de Sănătate. Asta este! Voi veni în ziua următoare.

Mă întorc să-mi recuperez sacoşa cu granule, intrând prin acele mici magazine, înşirate precum mărgelele colorate, şi mai umplu o sacoşă cu: cutioare cu lapte pentru cafea, iaurturi cu fructe, apoi caşcaval, o roşie creaţă, două cepe şi nu mai ştiu ce.

Începe să picure, semn că norii terminaseră de spălat şi acum începeau să-şi stoarcă chiloţii în capul nostru. Intru grăbită şi iau două îngheţate pentru a mă servi împreună cu doamna de la Second hand până se opreşte ploaia. Aşa am sperat… Am savurat pe îndelete îngheţata cu aroma de pepene galben; magazinul s-a umplut cu oameni intraţi pentru a se apăra de ploaia care devenise torenţială. Am început să mă neliniştesc, văzând că în loc să treacă, ploaia s-a stabilit deasupra noastră, aruncând cu boabe grele. Ce mă fac? Două sacoşe, poşeta şi umbrela solidă… prea mult pentru mine.

Priveam amărâtă cum bate ploaia în geamuri, când, prin pânza deasă a ploii, pătrunde în magazin o fetiţă blondă, de aproximativ de 12 ani, care ţinea strâns în pumni un mănunchi de pixuri şi un şerveţel. „Precis vine de la un examen” mi-am spus eu în gând.

Ţopăind fericită, se apropie de binevoitoare mea, se îmbrăţişează, apoi este sărutată pe obraji, pe ochi, pe frunte şi-şi zâmbesc fericite. Scena duioasă m-a impresionat până la lacrimi. Fetiţa înhaţă telefonul mamei, formează un număr şi începe să turuie. „Este fiica dumneavoastră?” întreb. „Da! Vine de la examenul de Bac! Este fericită!” Deci nu este chiar o fetiţă. „A terminat clasa a douăsprezecea cu nota 10 pe linie”. „Bravo! Felicitări!”

Îngrijorată priveam la ploaia ce nu mai contenea. „Ce mă fac? Cum ajung eu acasă?” „Staţi liniştită, merge Andreea cu dumneavoastră!” „Nu se poate, abia a ieşit de la examen şi poate nu are chef să…” „Staţi liniştită!”

Andreea, vorbind la telefon, făcea inspecţia hainelor expuse pe umeraşe. Mama s-a apropiat de ea şi i-a şoptit ceva la ureche. Andreea a aprobat dând din cap. „Gata, s-a aranjat, termină de vorbit şi merge cu dumneavoastră!” „Vai, mulţumesc!” Într-adevăr, după ce a încheiat convorbirea, Andreea s-a apropiat zâmbind: „Sărut mână! Sigur că vă ajut cu plăcere!”

„Dar plouă…” „Nu-i nimic. Îi dau umbrela mea!” zis şi făcut. Andreea a pornit-o prima cu cele două sacoşe ale mele într-o mână, ocrotită de ploaie de către umbrela mamei, ţopăind copilăreşte.

Încercând să ţin pasul cu ea, am simţit cum inima mea protestează, obligându-mă să mă rezem de zidul din preajmă. „Ce s-a întâmplat? Doriţi să ne oprim puţin?” m-a întrebat, grijulie, Andreea. „Doar să mergem puţin mai încet.” Atunci mi s-a alăturat, atentă la mersul meu şi răspunzându-mi la întrebările pe care i le puneam în legătură cu şcoala.

Am ajuns acasă şi, în timp ce descuiam uşa, Andreea şi-a scos adidaşii dând la iveală picioruşele cu şosete albe pătate de apa ploii care îi pătrunsese în adidaşi. „Nu trebuia să te descalţi! Eu nu descalţ pe nimeni la uşa mea, pentru că detest acest obicei”. „Lăsaţi, adidaşii sunt uzi…”.

Am pătruns în holul de la intrare, am mai stat puţin de vorbă, apoi am întrebat-o dacă va mai veni pe la mine. „Da, oricând aveţi nevoie, voi veni! Îmi daţi voie să vă îmbrăţişez?” parcă mi-ar fi ghicit dorinţa. M-a cuprins cu braţele ei subţiri şi şi-a lipit capul de pieptul meu. O undă de duioşie mi-a cuprins sufletul. Am apropiat-o şi mai mult de mine şi i-am sărutat părul blond şi frumos adunat la ceafă. Doamne, ce tânără delicată şi atât de bine crescută!

 Da, aşa sunt ei „Eh, tinerii de astăzi…”, buni, mărinimoşi, amabili şi, mai ales, deştepţi. Nu este singura dată când am fost ajutată de unul dintre aceştia.

„Fetiţa” se numeşte Andreea Grigoraş, a absolvit Colegiul Naţional „Nicu Gane” din oraşul nostru, a luat examenul de bac cu media 9,75, iar acum este plecată să susţină examenul de admitere la Facultatea de Informatică la Cluj.

Dumnezeu să te ajute, Andreea! Şi nu uita, te mai aştept pe la mine.

COCA UDIŞTEANU