Calcea

 Eram la Margate, în Anglia. Fusesem acolo la un salon internaţional de caricatură, unde luasem premiul trei (500 de lire sterline) şi unde organizatorii mi-au plătit deplasarea şi şederea pentru trei zile.

Din data de 8 mai 1989, când am fost anunţat la fabrică, prin telefon (Victor Rusu de la Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă), că am luat premiul şi până în ziua plecării (28 iunie), am fost în circa 15 audienţe (şi la Suceava, şi la Bucureşti) pentru a mi se da drumul să plec. Atât am fost de umilit, încât mi-am zis că dacă reuşesc să ies, nu mă mai întorc.

Când aveam programat avionul pentru întoarcere, am dat telefon acasă şi am spus că rămân în Anglia.

Eram cazat în Margate, la Hotelul Caricaturiştilor (un gen de pensiune aflată în proprietatea caricaturistului Tony Neat). Am stat acolo patru săptămâni, plătind doar 7,50 lire pe zi pentru cazare şi mâncare (jumătate de preţ faţă de clienţii ceilalţi, care nu erau caricaturişti).

Ajunsesem subiectul principal în discuţiile celor cazaţi în respectivul hotel. „Un caricaturist din România, premiat aici, la Salonul internaţional, nu vrea să se mai întoarcă în ţara lui… Şi nevastă-mea, din Cehoslovacia, este tot fugită…” le explica Tony Neat celor cazaţi în hotelul lui.

Fiind un orăşel la malul mării (Canalul Mânecii), veneau turişti cam de peste tot; şi din Anglia, dar şi din alte ţări.

Într-un weekend s-au cazat la respectivul hotel două negrese din Londra. La plecarea lor, eu m-am oferit să le ajut la căratul valizelor din hotel şi până la taxi. Una dintre ele (Valencia Burton) a scos o carte de vizită şi mi-a dat-o. Cine s-ar fi gândit atunci că acea hârtiuţă va fi hotărâtoare pentru întreaga mea viaţă în Anglia?!

Într-o vineri am părăsit micul oraş Margate spre a mă muta la Londra, unde nişte români (familia Strănescu) îmi aranjaseră o cazare într-o zonă preponderent indiană.

Se întâmplă în viaţă că dai peste un mare ghinion, care, pe termen lung, se dovedeşte a fi un mare noroc. Acolo unde aveam eu „rezervată” cazarea, nu mai era niciun loc liber.

Cu engleza mea pe care nu o ştiam (n-am ştiut nici zece cuvinte când am plecat din România), am reuşit să comunic la telefon cu Valencia Burton, care mi-a spus (am ghicit) să iau un taxi şi să vin la dânsa. Aveam o hartă, cu care am reuşit să mă descurc şi să ajung cu metroul până în cartierul (Brixton) în care locuia ea. Mai aveam de la staţia de metrou de mers pe jos aproape un kilometru. Era vineri înspre seară şi eu căram prin Londra o valiză împrumutată (de la familia Luchian) şi mă gândeam: „Doamne, în ce m-am băgat!”. La vremea aceea, cale de întoarcere nu exista!

Am stat la Valencia Burton exact până a căzut Zidul Berlinului (o coincidenţă). Până să înceapă şcoala (25 septembrie – Lambeth Institute) mi-a fost destul de greu, în sensul că totul în jurul meu era diferit faţă de ce lăsasem acasă (magazine pline, lumini etc.), iar oamenii vorbeau o limbă pe care eu nu o ştiam; doar aşa, pe sărite, mai ghiceam câte un cuvânt. Am umblat mult pe jos şi am descoperit Londra, iar când eram la Valencia Burton, nu departe era parcul Brockwell, mergeam să mă plimb şi să admir avioanele care veneau spre aterizare.

Pe la Valencia Burton veneau zilnic tot felul de prietene; negrese. Deşi în Anglia toţi îşi spun pe nume, chiar şi copiii când se adresează părinţilor, toate negresele care veneau pe la Valencia îi spuneau „Mama”.

Chiar în prima săptămână când m-am mutat la Valencia, una dintre negrese a venit cu o căţeluşă neagră, pe care o chema Calcea. Dacă mergeam să mă plimb în parc, Valencia mă ruga să o iau şi pe Calcea. O luam cu mare plăcere, fiindcă era mereu jucăuşă şi nu-mi spunea cuvinte pe care să le ghicesc.

Mă aşezam câteodată şi mă uitam la avioanele care zburau destul de jos, spre aterizare. Puteam să le citesc provenienţa şi mă minunam „cum oamenii aceştia pot circula liber”.

Şi Calcea se aşeza lângă mine şi parcă şi ea gândea exact ca mine. Eu întorceam capul înspre ea, iar ea înspre mine.

„Ce-ţi pasă ţie?! Ai ce mânca, ai unde sta…!” Parcă mă înţelegea şi ochii ei arătau bucurie.

La şcoală totul se întâmpla în limba engleză. Eram ca un copil de ţâţă care se uită în ochii mamei sale şi ghiceşte ce vrea să-i spună ea. Aşa s-a construit engleza mea, pe ghicite! De la zi la zi, fondul de cuvinte se îmbogăţea şi prindeam curaj în a mă exprima. Mai târziu, când am început şi cu gramatica, am devenit mai rezervat că începusem să-mi dau seama de unele greşeli pe care le făceam. Oricum, de la o lecţie la alta simţeam cum cresc.

Pentru data de 27 octombrie 1989 am avut ca temă de casă (homework) să scriu despre vecinii mei (my neighbours). Am scris pe o jumătate de pagină că nu-mi cunosc vecinii, dar am un foarte bun prieten („but I have one very good friend.

This friend is a dog… Every morning I speak to her in English and in my language. She is very happy and her eyes smile.

When I walk in the park, I take her with me.

The day starts and finishes with this good friend”).

„Acest prieten este un câine… În fiecare dimineaţă îi vorbesc în engleză şi în limba mea. Ea (căţeluşa) este foarte fericită/veselă şi ochii ei zâmbesc.

Când mă plimb în parc, o iau cu mine.

Ziua începe şi se termină cu acest bun prieten.”

Pentru această temă de casă am primit calificativul „Excellent”, dar mai emoţionant pentru mine a fost că profesoarei mele de engleză (Margaret Twaddle) i s-au umezit ochii; am câştigat un nou foarte bun prieten.

Tâlcul acestei povestiri este că am rugat un prieten englez să-mi spună cum se scrie Calcea. Mi l-a spus pe litere (spelling): C-U-L-T-U-R-E!

Mi-am zis că numai un negru putea să pună un astfel de nume unui câine.

CONSTANTIN PAPUC