Contabilii care au muncit fără calculator sau laptop

S-au întâlnit şi anul acesta, la 63 de ani de la absolvirea Şcolii Medii Tehnice de Comerţ, aşa cum s-au întâlnit la 10, 20, 25, 35, 40, 50 sau 60 de ani de când n-au mai fost elevi şi au pornit, fiecare, pe drumul lui. De fapt unii nu s-au despărţit niciodată, deoarece legătura lor a durat şi dincolo de amintirea şcolii, strânsă peste ani şi în viaţa de zi cu zi.

Dar după o vreme au început să se adune mai puţini, apoi şi mai puţini, dar nimic nu-i poate opri „pe cei care se mai ţin pe picioare”, cum s-a auzit în grup, să se vadă iar şi iar, şi împreună să se bucure sau să se îngrijoreze de vremurile pe care le trăiesc.

Absolvenţii din ’56 sunt femei (cele mai multe) şi bărbaţi trecuţi de 80 de ani. Marea lor majoritate au fost contabili, o profesie ce multora li se pare anostă, dar care pentru ei a fost cea mai frumoasă din lume.

„Noi suntem generaţia care era în clasa I în 1945, prima generaţie de şcolari după război, aşa că am trăit de-a lungul a vreo trei regimuri politice. Tot noi am fost apoi acele femei drăguţe şi simple, tunse scurt sau purtând coc, îmbrăcate în fuste din tergal până deasupra genunchilor, bluze la baza gâtului şi jacheta de aceeaşi culoare, şi cu ciorapi cu dungă, ce lucrau în birourile de contabilitate ale instituţiilor şi întreprinderilor de demult. Suntem contabilii care au muncit zeci de ani fără greşeală, fără calculator sau laptop şi care reuşeau să facă actele şi să balanţele lunare calculând cu capul şi cu mâna”, s-au completat pe rând, râzând, Ana Dologa, Elena Franciuc şi Stela Cojocaru, trei dintre „fetele” generaţiei de absolvenţi ai anului 1956.

„Ştiţi când e fericit contabilul?” mă întreabă Ana. „Când îi iese”, glumeşte îmbujorându-se pentru că bancul e „cu prostii”.

Ea şi Elena au lucrat peste 35 de ani în cadrul serviciului de contabilitate al fostului Combinat de Celuloză şi Hârtie de la Suceava, în timp ce cea de a treia a fost contabila Liceului nr. 2, actualul Colegiu Tehnic „Petru Muşat”. Arată bine fetele aşa drăguţ îmbrăcate, pentru întâlnirea de 63 de ani, cu ochii neaşteptat de limpezi şi luminoşi şi obrazul cu doar câteva riduri. Vine dinspre ele parfumul romantic al unor vremuri devenite deja istorie.

„Să nu credeţi că dacă suntem bătrâni suntem rupţi de realitate”

Doamnele îmi povestesc că, în 1952, când au dat admiterea, examenul oral a durat o săptămână, atât de mulţi candidaţi au fost pe cele 100 de locuri ale Şcolii Medii Tehnice de Comerţ. „Am dat examen la română, matematică şi Constituţie. Poate n-ar strica să se înveţe şi astăzi la examen Constituţia, poate aşa românii ar respecta-o mai mult” crede doamna Ana.

Din cei patru ani ai şcolii de contabili, primii doi au fost la Botoşani, dar a venit reforma în învăţământ şi elevii au fost repartizaţi la liceele teoretice nou înfiinţate.

La 19-20 de ani, după absolvire, cei mai mulţi erau deja la serviciu. Alţii au urmat şcoli postliceale de contabilitate sau sanitare, alţii s-au dus la facultate la Academia de Ştiinţe Economice (ASE), dar şi la filologie, chimie, drept.

În timp ce vorbim, în restaurantul ales pentru întâlnire mai intră foşti colegi; încă o doamnă, apoi doi bărbaţi ce-şi scot elegant pălăria şi sărută mâna femeilor adunate în jurul mesei festive.

Îmi spun în gând că anul acesta sunt probabil şi mai puţini şi că va fi şi mai trist. Câteva minute mai târziu sunt contrazisă.

„Au murit mulţi dintre noi, că aşa e viaţa, dar întâlnirile noastre sunt întotdeauna plăcute. Ne revedem cu drag şi vorbim despre multe. Să nu credeţi că dacă suntem bătrâni suntem rupţi de realitate. Vorbim mult despre România de astăzi, care nu ne mai place. Vorbim despre justiţie şi despre preşedintele ăsta care… ne omoară. Vorbim de copii, nepoţi şi strănepoţi, dar şi de cum încalcă acum constituţia chiar oamenii care ne conduc. Vremurile se schimbă şi conflicte între generaţii au fost de când lumea, dar sunt lucruri de bază care ne definesc ca oameni, ce n-ar trebui să se schimbe niciodată. Astăzi parcă a dispărut politeţea, corectitudinea şi, ce-i mai grav, nu se mai munceşte. Mii de tineri trăiesc din pensia părinţilor sau a bunicilor. Avem noi 80 de ani, dar cred că nu numai nouă ni se pare anormal.

Românii noştri au crezut că democraţia înseamnă să curgă pe stradă un râu de miere la care te duci să iei cu găleata, fără să munceşti, fără să plăteşti. Nouă ne pasă încă de toate pentru că este vorba de ţara noastră” au spus, în numele unei generaţii, Ana, Elena şi Stela.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: