Biju, armeanul bijutier

Sunt femei cărora nu le plac bijuteriile, aşa cum sunt bărbaţi care se „pavoazează” cu ele într-un impecabil prost gust. Aceste persoane sunt însă mult mai puţine faţă de femeile care poartă cu pasiune inele, brăţări, coliere din metale preţioase, ca accesorii ce le completează feminitatea şi le fac să se simtă nu doar mai frumoase, ci şi cu un statul social special. Mult mai mulţi sunt şi bărbaţii care nu poartă bijuterii deloc, deşi, astăzi, un cercel în ureche sau o brăţară gălbioară la o încheietură mai păroasă pot fi interpretate ca un plus de virilitate.

Aurul, materia divină, cum a fost denumit acest metal descoperit cu mai bine de 20.000 de ani în urmă, a rămas o fascinaţie şi în zilele noastre. Au murit oameni pentru el. Cei care îl deţin sunt bogaţi. Ţara care şi-a făcut rezerve de aur este bogată. Aurul, de la bijuteriile sacre ale marilor preoţi din antichitate, până la verigheta de pe degetul fiecărui muritor al secolului 21, a rămas o valoare tranzacţionabilă, o investiţie şi un capital sigur, nealterabil.

Topit, aliat cu alte metale, cizelat, filigranat, gravat, încrustat cu pietre preţioase, aurul este şi materialul preferat al bijutierilor.

Acei meseriaşi pe care ni-i închipuim ca pe nişte bătrâni aplecaţi peste mesele de lucru, cu o lupă înfiptă într-un ochi, cu privirea tulbure, îngustată de lumina lămpilor la care lucrează şi în miezul zilei.

„Dacă nu pui suflet în ce faci, mai bine nu te apuca”

Dacă întrebi vreun sucevean de Puşcaş Ardaşes Ovidiu, puţini vor răspunde „da” la această întrebare deşi mii de localnici chiar îl cunosc. Dar dacă i-ai întreba de Biju, numărul celor care vor da din cap aprobator va fi evident mai consistent, ba chiar vor adăuga lămuritor: „Băiatul acela cu atelierul de lângă Casa de Cultură, nu?

„Băiatul” în cauză are 50 de ani şi nu mai puţin de 35 de ani de când lucrează ca bijutier. 22 de ani a muncit în cadrul cooperaţiei meşteşugăreşti şi ceilalţi peste 12 ani în colaborare firma de bijuterii „Stil Biju”. În plus, „băiatul” nu este deloc un moş ghebos şi ursuz, aplecat peste bancul de lucru, ci un bărbat frumos, cu ochii albaştri, cu spatele şi bicepşii armonios lucraţi la sală. Dar cel mai important, Biju este un om puţin cam repezit şi agitat, dar cu un suflet… de aur.

Atelierul în care lucrează împreună cu o colegă este mic şi afumat de la buteliile de gaz pe care le foloseşte, şi aduce mai degrabă cu locul de muncă al unui strungar, frezor, matriţer. Bancul de lucru este plin de unelte cu care, în majoritate, bijutierii lucrau şi acum 100 de ani, adică pensete, cleşti, pânze de traforaj, menghinuţe, un strung, pile, freze ca cele ale stomatologilor, un laminar şi multe altele, care doar el ştie la ce folosesc în migăloasa şi misterioasa lui muncă de modelare a „materiei divine”.

Într-o parte, se văd, pe mici bucăţele de hârtie, o mulţime de bijuterii din aur, lănţişoare, inele, brăţări, medalioane, broşe, reparate sau încă nu, sub care se zăreşte numele clientului care le-a adus.

„De unde vine Ardaşes?” îl întreb pe Ovidiu Puşcaş.

„Sunt armean de origine. Tata a fost armean, a fost preşedintele comunităţii armeneşti din Suceava. A crescut în curtea bisericii Agigadar, cei mai bătrâni ştiu căsuţa. Eu sunt a treia generaţie de armeni din familia mea”.

La 16 ani doar, Ovidiu era deja angajat ca ucenic într-un atelier de bijuterii. Făcuse doi ani liceul veterinar la Rădăuţi, iar la examenul de treaptă a luat notă mică şi a ajuns la profil agricol. Aşa că a renunţat la liceu şi a plecat la Arad să facă “mecanică fină”, adică la şcoala de ceasornicari şi bijutieri.

„N-am avut nicio treabă cu bijuteria până nu m-am angajat. Singurul lucru pe care l-aş fi avut în comun cu aşa ceva era că îmi plăcea desenul. Şi artistic, şi tehnic”, mă lămureşte Biju.

 La 18 ani armeanul cu ochi albaştri era liber ca pasărea cerului şi om al muncii cu drepturi depline.

Mă uit la mâinile lui cu buricele degetelor înnegrite de atingerea metalelor şi substanţelor cu care are de-a face în fiecare zi, cu unghii puţin mai lungi pentru a putea prinde micile piese preţioase pe care le repară sau le confecţionează. O face cu acelaşi drag, cu pasiune, cu suflet, şi după 35 de ani de meserie.

„Când vine câte un client şi-mi vede mâinile murdare zice că vrea cu şeful” râde Ovidiu, după care devine foarte serios.

„Am doi băieţi, unul student la medicina veterinară, celălalt elev la Colegiul de Artă, la arhitectură. Întotdeauna le-am spus că orice lucru pe care îl fac, să-l facă din suflet. Dacă nu-l fac din suflet, mai bine să nu se apuce de el. Fă ce-ţi place, aşa mi-am învăţat copiii. Sunt mulţi părinţi din generaţia noastră, cea a părinţilor de 50 de ani, care au distrus vieţile copiilor lor pentru că i-au obligat să facă în viaţă ceea ce ei n-au putut. Şi-au impus frustrările şi i-au dus spre tot felul de profesii pe care copiii le fac în silă, nefericiţi.

Eu puteam să-l învăţ bijuterie pe cel mare, dar dacă el a ales medicina veterinară, asta face”, mă lămureşte interlocutorul meu.

„…singurul meu prieten este Doamne-Doamne. Restul sunt doar cunoştinţe”

Ovidiu îmi povesteşte că la începuturi a „furat” meserie de la Radu Pâţu, bijutier la secţia din G. Enescu. Trăgea cu ochiul la ce făcea el şi încerca să facă la fel. Ca ucenic i se dădea să lustruiască piese lucrate, dar şi cu asta avea probleme. „Nu-mi ieşeau, plângeam, mă agitam, dar nu mă lăsam. Eram tare pătimaş. Cred că orice meserie aş fi avut, aş fi fost la fel de pătimaş şi ambiţios.

Dacă cineva îmi spune şi acum «Ovidiule, tu nu poţi să faci aia», nu dorm, mă frământ toată noaptea. Apoi mă apuc, încerc, mă enervez, mai las un pic, încerc iar şi nu mă las până nu-mi iese. Soi de armean încăpăţânat”, recunoaşte bijutierul.

Ovidiu şi-a petrecut tinereţea fără vreo influenţă părintească. Ai lui divorţaseră şi fără să-mi dea prea multe amănunte, îmi dă de înţeles că mulţi ani a avut o viaţă de care astăzi nu este deloc încântat. Într-o zi însă ceva s-a schimbat. Sincer, cum îi este de altfel fiecare adresare, el mi-a povestit.

„Mulţi ani, după 2000, am tot fost în Germania, câte o lună, o lună jumătate, să mai fac bănuţi. Eram căsătorit, îl aveam deja pe băiatul cel mare, aşa că trebuia.

Acolo, în Germania, am învăţat de fapt ce înseamnă munca. Acolo l-am văzut pe şeful cel mare lucrând cot la cot cu noi, muncitori, ceea ce în România vezi foarte rar. Am văzut că munca este muncă, începe la 6 dimineaţa, şi că până ieşi, nu poţi arde gazul de pomană. O cafea, o ţigară, din mers, dacă se putea.

Eu am avut o tinereţe zvăpăiată, ca să nu zic mai multe. Mental, Germania m-a schimbat decisiv, m-a disciplinat.

Părinţii mei erau divorţaţi şi multă vreme mi-am judecat tatăl. În Germania mi-am pus problema că dacă l-am judecat pentru multe câte a făcut, cu ce sunt eu mai bun ca el, dacă fac la fel?! Şi uite că sunt 16 ani de când n-am mai pus alcool în gură şi n-am mai fumat niciodată. Am tăiat cu trecutul la multe capitole şi m-am dedicat familiei, copiilor, am făcut o casă. Astăzi consider că singurul meu prieten este Doamne-Doamne. Restul sunt doar cunoştinţe”.

Într-adevăr, Biju şi-a făcut şi casă, nu cu multe camere, dar cu multe spaţii aerisite. A terminat-o însă după mulţi ani şi încă mai are de muncit la ea. „Dacă vezi un om vorbind singur pe stradă, să ştii că-şi face casă. Aşa am fost şi eu. Casa a ieşit cam mare, m-am întins cam mult. N-am ştiut că va fi aşa. Am stat 10 ani în chirie şi am păţit ca prostul ăla care stă prea mult flămând şi când scapă la oală nu se mai opreşte. Azi n-aş mai fi făcut aşa o casă de mare” încheie Ovidiu.

„Miliţia dădea clienţii afară cu japca, iar pe bijutieri îi punea cu mâinile la pereţi”

Meseria de bijutier i-a fost dragă mereu, iar Ovidiu Puşcaş crede că sângele de armean l-a ajutat să facă mereu lucrurile cum trebuie. Dar asta a înţeles mai târziu.

Îşi aminteşte că a fi bijutier pe „vremea lui Ceauşescu”, când aurul era monitorizat de autorităţi, nu era întotdeauna cea mai confortabilă meserie.

„Acum e uşor să ai 100 de grame de aur, dar pe vremea aceea valoarea a 100 g de aur era cât valoarea unui apartament. Iar eu duceam uneori la bancă, la marcat, câte o punguţă cu 300-400 g de bijuterii din aur de la oameni. Era o valoare imensă. Erau bijuterii nemarcate, pe care oamenii le aveau acasă, sau aur cumpărat de la ruşi, şi trebuia să o faci cu grijă, să nu ştie nimeni, pentru că nu era voie să ai aur fără marcajul băncii, fără acte. Ţi-l confiscau imediat.

De câte ori nu venea poliţia la atelier! Aveam 19 inventare pe an. Mai mult, când mai „sifona” câte unul sau altul, miliţia venea imediat în control, dădea clienţii afară cu japca, iar pe bijutieri îi punea cu mâinile la pereţi, ne căutau prin genţi, prin buzunare, şi ne dădeau şi una după cap. Un client a comentat odată că de ce îl dau afară, şi a păţit-o. S-au pus miliţienii pe el, au văzut că avea un lanţ fără acte pe el şi i l-au confiscat pe loc. Astea erau «sifoanele». Funcţionau atunci şi funcţionează şi astăzi. Eu n-am prea avut de lucru cu pârâcioşii că eram tânăr şi nu ştiam multe, dar am avut şi partea mea. A venit o dată unul la mine cu o monedă de aur să i-o duc la marcat. Clar că cineva ştia ce voia să facă, pentru că în 5 minute a apărut miliţia în atelier. Că să vadă moneda, că a cui este etc. Am zis că nu ştiu cum îl cheamă pe ăla şi am dat un nume mic, ceva, dar începusem să plâng de frică. Mi-au dat una în cap, au luat moneda şi am scăpat. Aşa era atunci”, a povestit Ovidiu Puşcaş.

Românii şi-au rafinat gustul faţă de bijuterii

Din conversaţia cu bijutierul am aflat că deşi aurul este în continuare valoare materială supremă şi sigură, gusturile şi părerea românilor faţă de bijuteriile din acest material s-au schimbat radical. Înainte de anul 1989 românii aveau acasă bijuterii unicat, cu valoare sentimentală, lucrate de bijutieri şi transmise din generaţie în generaţie. Pe vremuri un bijutier lucra pentru clienţi doar câteva bijuterii pe an, dar erau unice şi de aceea foarte valoroase. Acum, în România, astfel de bijuterii par să se fi demodat.

„În străinătate se mai practică asta. Bijutierii meseriaşi lucrează şi 2, 3 ani la un inel, dar acela este INELUL, unicatul, piesa cu valoare adevărată, o bijuterie care pot trece 100 de ani până se face alta la fel.

La români, în trecut lumea cumpăra aur pentru că avea vecinul, nu pentru că îi plăcea lui foarte tare. La serviciu, dacă o femeie venea cu un lanţ, a doua zi mai apăreau trei colege.

Acum s-a schimbat treaba. Gustul faţă de bijuterii s-a schimbat. Astăzi se caută calitate, nu cantitate. Acum lumea a început să caute bijuterii şi cu o piatră preţioasă, o calitate mai bună a aurului, lucrături mai fine. Generaţiile tinere nu-şi cumpără aur decât strictul necesar, inele de logodnă şi verighete, poate un lănţişor cu pandantiv, o brăţară. De regulă cumpără bijuterii fine, care le plac şi care-i reprezintă.

Acum se cumpără bijuteriile din magazine unde este exclus să iei ţeapă. Mai vin persoane cu piese de afară şi care nu sunt tocmai cum scrie pe marcaje, dar niciun magazin din România nu cred că şi-ar permite să înşele cumpărătorul”, zice Ovidiu Ardaşes.

„Ăla crede că dacă te-a plătit, nu mai e nevoie de un «mulţumesc»”

Îl rog pe Ovidiu să-mi spună cum vede el meseria pe care o practică de 35 de ani şi îmi răspunde că pentru el bijuteria este o artă, doar că depinde cine o practică. „Este o meserie în care trebuie să pui inimă. Când fac un lucru şi sunt mulţumit sufleteşte de cum l-am dus la bun sfârşit, iar clientul este bucuros, e cea mai grozavă meserie din lume”, spune el.

În prezent, în cea mai mare parte a timpului, Ovidiu Puşcaş lipeşte, repară, măreşte, micşorează bijuterii din aur, iar uneori le şi confecţionează. Numai pentru cunoştinţe însă, pentru că are mult de muncă, iar pentru creaţie trebuie timp şi răbdare.

„Pentru cunoştinţe mai fac lucrări, pentru că asta înseamnă de fapt să fii bijutier. E frumos să creezi, să confecţionezi bijuterii, dar din păcate nu am timp pentru asta. Dar am executat câteva…” completează, modest, Biju.

Nu-şi aminteşte o bijuterie anume creată care să-i fi plăcut foarte mult. Fără împăunare, recunoaşte că n-a creat piesa unicat, „super-mega-nemaipomenită” cu care să se laude toată viaţa. Pomeneşte însă de „câteva kilograme de aur” modelate din imaginaţia lui şi a clientului. Şi îmi arată fotografii cu inele, verighete, pandantive, broşe, brăţări, lănţişoare, bijuterii create de el. Un pandantiv în formă de scaun, din aur alb, ţinut cu vârful unei pensete, îmi atrage atenţia.

Este mic, mic de tot, şi perfect…

Recent, o doamnă din Vatra Dornei a dorit ca Ovidiu să-i facă o broşă din aur după un model clasic, elegant, frumos, sofisticat, complicat, iar bijutierul parcă n-ar spune „nu” acestei provocări.

În restul timpului, trăieşte rutina atelierului şi munca de zi cu zi ce-i aduce la atelier tot felul de oameni. Unii îl conving o dată în plus că meseria lui este frumoasă şi contează, şi îi alimentează pasiunea pentru ea.

Alţii însă îl umplu de draci.

„Vin la noi oameni mai în vârstă, care ştiu ce înseamnă munca, şi ne spun «Mulţumim lui Dumnezeu că mai existaţi». Îmi vine să plâng de recunoştinţă pentru vorbele astea, pentru că eu chiar pun suflet în ce fac. Dacă vine o femeie cu un inel pe care a călcat din greşeală şi l-a deformat, l-a stricat şi cu lacrimi în ochi îmi spune «Te rog frumos, repară-l, pentru că îl am amintire de la mama şi ţin tare mult la el», fac orice să o ajut să-şi recupereze bijuteria. Şi vă rog să mă credeţi, în astfel de situaţii nu mă gândesc la bani. Am nevoie de ei, ca tot omul, pentru că am o familie de întreţinut, şi la acest capitol treaba e simplă; banul vine dacă munceşti şi nu vine când nu munceşti. Dar eu n-am pus niciodată banul înainte în meseria asta. Fac un lucru şi dacă văd zâmbetul omului şi-l aud „Băi, Ovidiule, mulţumesc, să trăieşti, ai făcut bine”, am ce-mi trebuie.

Dar vine apoi câteodată şi câte unul fără urmă de respect pentru omul care munceşte şi zvârle din gură „Ia lipeşte-mi lanţul ăsta”, apoi îmi aruncă banul de parcă mi-a făcut o mare favoare. Ăla crede că dacă te-a plătit, nu mai e nevoie de un «mulţumesc»”.

Asta se întâmplă cu cei care nu muncesc. Dacă munceşti şi te duci la un om la fel ca tine, îi respecţi munca. Dar dacă tu nu ştii ce înseamnă asta, cum poţi avea respect pentru un meseriaş?!”, a încheiat pledoaria meseriaşul cu 35 de ani vechime în muncă.

O banală verighetă, bijuteria perfectă

Cu excepţia verighetei, şi o „aţă” la gât, de la Muntele Athos, Ovidiu Puşcaş nu are bijuterii. Soţia lui are însă câteva. În ce-l priveşte, în anii de muncă cu metale preţioase, organismul său a dezvoltat o intoleranţă şi se irită dacă le poartă. A purtat un cercel în ureche vreun an, când era mai tânăr, iar pe dinăuntru este sigur că a depozitat câteva grame de aur. Glumeşte pe tema asta. „Amicii îmi spun că atunci când am să mor o să mă topească să scoată aurul din mine”.

Îl provoc să-mi spună părerea, să bârfim un pic despre femeile obsedate de bijuterii, dar nu am succes. Omul e bun şi împăciuitor.

„E treaba lor. Pe oameni e uşor să-i judeci şi mai greu să-i înţelegi. Că porţi o bijuterie, mai multe bijuterii, şi mai multe bijuterii, nu e o boală. Treaba lor dacă au bani cu ce să şi le cumpere. Până la urmă strâng un capital, nu?”

Şi despre bărbaţii care poartă bijuterii…

„Sunt accesorii bărbăteşti care unora le vin bine, altora nu. Este o măsură şi în asta. Nu o bijuterie te face bărbat, dar sunt acum bijuterii fine, elegante şi pentru ei, dar e o chestie de gust şi de potriveală, cum spuneam”.

Şi aflu şi despre bijuteria perfectă…

“Există om perfect? Nu există nici bijuteria perfectă. Cea mai valoroasă este cea lucrată manual, cu pietre preţioase, cu un diamant perfect, de exemplu.

Pentru mine însă orice lucru dus la capăt cu bine este perfect. Şi o verighetă simplă, banală, confecţionată bine, cu pereţi uniformi şi fără denivelări, este bijuteria perfectă”, conchide Biju, armeanul bijutier.

Print Friendly, PDF & Email

2 Comentarii

  1. Biju e un UNICAT,din toate punctele de vedere!Pot spune doar un simplu:JOS PALARIA IN FATA LUI!SA NE TRAIESTI VESNIC,BIJU!

  2. Mierla Doina says:

    Ovidiu???? Un om *de aur*. Sunt onorata, ca il cunosc de peste 30 de ani!!!

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: