Protopopiatul Suceava

Comunitatea parohială, model pentru viaţa comunitară

„Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi. Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte: mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.” (I Ioan cap.4, vers.19-21)

Tendinţa de aşa-zisă emancipare din relaţia sa cu Dumnezeu, refuzându-L, ignorându-L sau negându-I existenţa, este determinată de pornirea ipocrită a omului de a-şi justifica şi îndreptăţi atitudinea şi faptele sale, de a evita adevărata judecată a sa şi a manifestărilor sale prin raportarea lor la Dumnezeu.

Altfel spus, teama ca nu cumva să-şi deconspire singur sau să-i descopere altcineva slăbiciunile, limitele sau greşelile, în strădania de a se prezenta lumii cu un bilanţ de fapte bune şi realizări, în grija sa pentru „imagine” sau din teama de a nu scandaliza cu adevăratul sau chip, omul fuge de sine însuşi, de semeni şi de Dumnezeu.

Pe această structură şubredă se petrece fenomenul de izolare spirituală a unor semeni ai noştri. Fuga unor credincioşi, fii ai parohiilor pe care le păstorim, de duhovnicul comunităţii parohiale dintr-un sat în altul, din mediul rural în cel urban, pe la mănăstiri sau, mai grav, izolarea lor spirituală totală sunt efecte ale atitudinilor prezentate mai sus.

Prima reacţie a protopărinţilor, Adam şi Eva, după căderea în păcat, a fost aceea de se ascunde, de a fugi de la faţa lui Dumnezeu. De atunci, natura umană a moştenit ca pe un dat fiinţial această ascundere, această fugă de Dumnezeu, care îmbracă cele mai variate forme: de la cea a căutării întunericului până la cea a emancipării de orice relaţie sau raportare la Dumnezeu. Numai că la o puţin mai atentă analiză a lucrurilor, orice om de bună credinţă va fi obligat să accepte că nu are „cuvânt de apărare”, ca nu poate găsi în afara propriei persoane justificare reală a stării sale.

Credincioşii trebuie să înţeleagă că ceea ce îi ţine departe de preotul duhovnic, de Biserică şi de fapt de Dumnezeu, nu este în primul rând ceva exterior lor, ci este un reflex primar al naturii umane, după cum un reflex al aceleiaşi naturi umane căzute este şi transferul responsabilităţii propriei persoane. De multe ori altcineva sau altceva este de vină de un fapt sau de altul.           Evitarea preotului, evitarea bisericii ca locaş de închinare, evitarea învăţăturilor Evangheliei, evitarea confruntării cu Hristos şi cu învăţătura Sa, jena provocată de situaţiile în care cineva este pus faţă în faţă cu lucruri ce ţin de viaţa bisericească sau cu cea personală intimă în Sfânta Taină a Spovedaniei, fuga de la un duhovnic la altul în graba cotidiană sau pentru aflarea dreptăţii proprii sunt tot atâtea dovezi ale fugii de Dumnezeu, ale unei fugi bolnăvicioase care slăbeşte Biserica.

Parohia este comunitatea bisericească a credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştină ortodoxă aşezaţi pe un anumit teritoriu, sub conducerea unui preot paroh. Parohul, ca împuternicit al episcopului, este conducătorul sufletesc al credincioşilor din parohie. Toate parohiile, atât cele din ţară, cât şi cele din diaspora care fac parte canonic din Patriarhia Română, păstrează unitatea liturgică, dogmatico-morală şi canonică şi formează comunitatea ortodoxă română.

Comunitate – grup de oameni cu interese, credinţe sau norme de viaţă comune; totalitatea locuitorilor unei localităţi, ai unei ţări sau ai unui alt spaţiu geografic.

Coruperea sistematică a neamului românesc şi a Bisericii străbune a fost simţită pregnant odată cu instaurarea orânduirii comuniste, când prin tehnici de intimidare, de dezrădăcinare a populaţiei în scopul pierderii identităţii personale, Bisericii Ortodoxe Române i s-au dat lovituri grele.

 O mare parte a populaţiei ţării, a fiilor Bisericii Ortodoxe au rămas să sufere în tăcere şi cu resemnare „transformările noii societăţi”. Mutaţi de la sate la oraşe, în noile centre industriale sau purtaţi prin ţară pe şantierele ce construiau imaginea noului sistem social, bieţii locuitori, ai satelor în majoritate, părăseau viaţa comunităţilor tradiţionale, valorile spirituale autentice, pentru motivaţii seci şi labile. Biserica şi preotul din sat, comunitatea satului natal rămâneau cel mult o frumoasă amintire.

Alţi români, fii ai Bisericii Ortodoxe, au emigrat în diverse părţi ale lumii. După momentul 1989, numărul celor hotărâţi să-şi ia lumea în cap, în loc să scadă, cum ar fi fost normal, dimpotrivă, a crescut atingând cote îngrijorătoare. Acest exod al românilor este incomparabil mai mare decât cel înregistrat în alte ţări estice.

Auzim aproape zilnic că din parohiile noastre pleacă credincioşi pentru a-şi căuta norocul în lume. Aceştia pleacă în alte medii, diferite din perspectivă culturală, religioasă, socială. Mulţi dintre ei pleacă neştiind unde şi ce vor face. Pleacă lăsând acasă familiile ce speră că vor trăi mai bine. Preoţii duhovnici din parohii poartă grija spirituală pentru familiile ce rămân în ţară în astfel de situaţii, ca şi tuturor celorlalţi credincioşi, interesându-se de bunul mers al lucrurilor din punct de vedere al activităţii pastoral-misionare, dar şi credincioşii trebuie să ştie că la preotul din parohie pot cere sprijin moral şi asistenţă religioasă atunci când greul le apasă sufletele.

 Relaţia pastorală bazată pe respect, înţelegere şi încredere a credinciosului cu preotul duhovnic conduce în multe situaţii create de fenomenul migraţiei forţei de muncă la evitarea formării în comunitate a unor focare ce pot genera, mai ales între tineri, grave disfuncţii sociale, cum ar fi: divorţul; absenteismul sau chiar abandonul şcolar; consumul excesiv de alcool; fumatul; consumul de droguri; acte de violenţă.

O bună comunicare între membrii comunităţilor locale, mireni şi clerici, va întări trupul Bisericii, va păstra căldura duhovnicească necesară împlinirii poruncii dumnezeieşti care ne îndeamnă să iubim aproapele şi pe Dumnezeu, ştiind că, prin poruncă, Dumnezeu nu constrânge – în iubire neexistând constrângere, ci ne ajută să nu ne pierdem.

Concepţiile personale greşite despre Dumnezeu şi religie ale unor semeni care se îndepărtează de comunitatea Bisericii, sunt de cele mai multe ori urmarea insuficientei lor informări.

Dintre cei ce se consideră creştini practicanţi, nu puţini practică un creştinism propriu. Practicarea vieţii creştine, la mulţi fraţi de-ai noştri este, de multe ori, diferită de ceea ce învaţă Biserica. Pe de altă parte, alţi creştini ortodocşi consideră că practicarea vieţii creştine este responsabilitatea clerului, reducând astfel religia şi rostul ei la ceea ce de fapt ignoră cu desăvârşire şi, în unele cazuri, apare chiar fenomenul migraţiei de grup din spaţiul sacru al Bisericii spre grupări sau organizaţii intelectualiste sau de alt fel.

Nu trebuie să uităm că pentru menţinerea relaţiei cu Dumnezeu şi cu semenii, pentru a trăi în comunităţi curate şi puternice, spiritual şi social, avem la îndemână multe mijloace, în centrul acestora fiind Sfânta Taină a Spovedaniei (Mărturisirea) şi comuniunea euharistică – Sfânta Împărtăşanie.

Mărturisirea nu trebuie făcută formal. Ea nu este un fel de şedinţă de psihanaliză în care se face un simplu inventar al păcatelor, o conştientizare şi o explicare a motivaţiilor acestora şi a stării de spirit a credinciosului, ci este ceva mai mult: o revenire şi o împăcare cu Dumnezeu, o revenire la trupul lui Hristos, Biserica, la comunitatea creştină cu toate regulile ei. Preotul paroh duhovnic nu este o instanţă rece, menită să sancţioneze luminile şi umbrele din viaţa creştinului, ci o persoană apropiată, ce se implică sufleteşte, prin rugăciune şi sfat, în efortul omului de a-şi reface relaţia cu Dumnezeu şi comunitatea.

Pare anacronic să propui ca model comunitar bătrâna parohie? În ce fel, ne întrebăm, ne-ar mai putea scoate din impas sobornicitatea bisericuţei de cartier? Şi totuşi, tocmai spiritul natural uman, omenia parohiei, reprezintă răscrucea unde valorile civice intersectează valorile mistice, trăirea spirituală.

Ceea ce deosebeşte aşezământul parohial de alte forme comunitare este în primul rând baza lui, constituită prin comuniunea euharistică. În interiorul acestei reţele de har prinde chip o altă relaţie a omului cu lumea, relaţie care depăşeşte regulile exclusivismului biologic şi al cărei subiect este omul îmbisericit.

Preot CONSTANTIN CIUPU

Parohul Parohiei ortodoxe române „Sfântul Simion” Suceava

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: