Muzeul Etnografic „Ioan Grămadă” – Muzeul Satului din Capu’ Satului

„Îmi amintesc că, încă din primii mei ani de şcoală, am vizitat de mai multe ori Muzeul Lemnului din oraşul natal, precum şi muzeele etnografice din Rădăuţi, Suceava, Fălticeni şi Vatra Dornei, după care, într-o fostă bucătărie de vară, am aranjat o primă colecţie cu obiecte de artă populară bucovineană. De altfel, cele mai multe lucruri le-am găsit în gospodăria părinţilor mei, deoarece eram în preajma lor, cu unele din ele chiar lucram, fiind vorba de vârtelniţa la care depănam sau răsuceam firele de lână sau la sucala unde făceam ţevi pe care înfăşuram fire de in, cânepă, lână sau bumbac pe care mama le punea în suveică şi ţesea la stative frumoase ştergare, plocăzi, priştori sau covoare. Printre primele mele obiecte care au stat la baza înfiinţării colecţiei au fost: două costume vechi de mire şi mireasă, un lăicer de la bunica, o cămaşă cusută cu fir metalic de la străbunica, o sucală, o vârtelniţă, o meliţă pentru cânepă, câteva oale de lut, un untar, o piuă, unelte pentru meseriile tradiţionale, câteva icoane şi cărţi vechi.” (Ioan Grămadă, Întâmplări din viaţa unui colecţionar).

 Anul 2019, un an al Cărţii care păstrează „tezaurul viu” al memoriei colective, reprezintă pentru Muzeul „Ioan Grămadă” din Capu’ Satului, de la Câmpulung Moldovenesc, un timp al împlinirii culturii tradiţionale în care om şi destin s-au împletit, timp de două decenii, de la consacrarea publică, şi mai mult de patru decenii de când fărâme de viaţă patriarhală şi-au găsit locaş spiritual în gospodăria câmpulungeană: „Mi-am dorit ca momentul inaugurării oficiale a colecţiei etnografice să fie sobru, solemn şi cu valoare de simbol, drept care am ales Duminica Floriilor, 4 aprilie 1999, considerând că sărbătoarea intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim ar fi cea mai potrivită pentru momentul inaugural. Poate a fost o întâmplare fericită când, în primăvara anului 1974, îl urmăream la televizor pe cunoscutul folclorist Mihai Florea, prezentând pe harta României zone care, deşi recunoscute prin bogăţia tradiţiilor folclorice, la acea dată nu aveau niciun muzeu, colecţii sau expoziţii etnografice, adevărate pete albe pe harta ţării, după cum aprecia dânsul. Deşi Câmpulung Moldovenesc nu se număra printre localităţile citate, dispunând şi atunci de renumitul muzeu «Arta lemnului», de colecţia de linguri din lemn a profesorului Ioan Ţugui, unică în Europa, ne-am gândit, eu şi soţia mea Dina, să înfiinţăm o colecţie etnografică proprie. Întrucât aveam în gospodăria părinţilor un număr mare de obiecte etnografice, am început a mai aduna de la bunici, rude apropiate, prieteni ori vecini, alcătuind într-o primă fază o expoziţie de artă populară moldovenească…”.  Astfel, zi de zi, an de an, clipă de clipă, strădania spirituală a soţilor Grămadă a prins viaţă proprie şi a fost ridicată la rangul de „Muzeu al sufletului bucovinean” unde trecătorul, obosit de traiul contemporaneităţii, îşi poate odihni visele în bătătura tradiţională de la Capu’ Satului.

Colecţia „Ioan Grămadă” Câmpulung Moldovenesc (str. Grigorie Sabie, nr. 19), este adăpostită într-o casă din lemn cioplit pe patru părţi de la începutul secolului al XIX-lea şi cuprinde, în prezent, 10780 de obiecte, expuse în cadrul a 18 secţii şi trei expoziţii în aer liber. Zestrea de aur a Bucovinei cuprinde întreaga sferă ocupaţională a zonei Câmpulung Moldovenesc. Se remarcă piesele de uz casnic, găzduite în spaţiul destinat bucătăriei, o colecţie importantă de icoane vechi (secolul al XIX-lea – începutul secolului XX), cărţi rare, obiecte de cult, fotografii de familie, aflate în rame sculptate sau încrustate, imagini ale oraşului din 1780, documente şi hărţi vechi, tablouri şi litografii de epocă cu domnitori sau mari personalităţi care au vizitat oraşul, o stampă ţesută şi lucrată manual la Viena în 1814, peste 60 de costume populare femeieşti şi bărbăteşti, cele mai multe cu o vechime de peste o sută de ani, ţesături vechi, opinci şi cizme, lăzi de zestre cu pictura naivă din 1880 şi 1900, diferite podoabe, tehnică populară, costume pentru Anul Nou, instrumente populare şi obiecte legate de păstorit. Meseriile practicate de locuitorii acestei zone –  dulgherie, dogărie, rotărie, tâmplărie, strungărie şi olărit – sunt reprezentate într-un atelier cu peste 500 de unelte şi dispozitive specifice fiecăreia. Port popular, fotografie veche, prima maşină de cojocărit, maşini de cusut Singer, lăzi de zestre cu pictură naivă, una de la 1888, alta de la 1900, obiecte de mobilier din lemn masiv, foarte vechi, coroniţe de cununie, instrumente muzicale tradiţionale, colecţia de ceasuri, cămăşi de mireasă, zabrenicul (un prosop purtat de femei, în vechime, în jurul capului, mai ales atunci când mergeau la biserică) sunt doar câteva din sutele de obiecte ce împodobesc pereţii primei secţii a muzeului, dedicate portului tradiţional, iar „cel mai vechi costum din muzeu este cel femeiesc,  are peste 250 de ani şi este cusut pe pânză de casă, la opaiţ” ni se destăinuie doamna Didina, care readuce la viaţă toate aceste costume. Dorinţa de a oferi lumii un muzeu viu îl face pe dl Grămadă să ne reamintească mereu că „fiecare obiect are în spate istoria şi povestea lui adevărate”. În „bucătăria tradiţională” te întâmpină ademenitor blidare de peste 100 de ani, râşniţe pentru mirodenii, tacâmuri vechi, covorul vechi de peste 200 de ani, moştenit de la străbunica, zolitoare, strămoaşele maşinii de spălat, linguri şi linguroaie, dintre care una ce bate suta de ani, uriaşă, sculptată de un baci vestit („Am peţit-o trei ani de zile. În fiecare vară mergeam la stână, sus pe munte, şi încercam să-l conving” povesteşte colecţionarul). Obiectele sunt expuse exact ca în odăile bătrâneşti: un rând de vase pentru post, unul pentru frupt, babe de cozonaci, oale pentru sarmale, cutia de păstrat sare, din coajă de mesteacăn, „care o menţinea uscată”, untare vechi şi racla dublă, un fel de sufertaş cu două sertare (unul pentru brânza frământată şi altul pentru urdă), din lemn de paltin. La fereastră stau fiarele de călcat cu cărbuni, precum şi un „străbunic” de-al lor, mângălăul, pe care gospodinele îl foloseau pe la 1800 pentru a călca la rece: „Pânza de casă, în special cea de in, care era foarte firavă, nu suporta la călcat temperaturi mari. Şi-atunci se călca la rece, pânza fiind în stare umedă. I se spunea mângălău, de la mângâiere, pentru că mângâia pânza”, vine lămuritor răspunsul dlui Ioan Grămadă. Cămara veche a casei, devenită „cameră memorială”, a fost transformată de tatăl lui Ioan Grămadă, Nicolai, fost dascăl de biserică, într-un colţ destinat rugăciunii. După moartea părinţilor, colecţionarul a transformat-o într-o minicameră memorială, toate obiectele fiind aşezate după tematica aleasă: „Tata a fost dascăl bisericesc 43 de ani. Aici se ruga el de 3-4 ori pe zi, inclusiv la miezul nopţii, aşa că am păstrat toate cărţile lui, inclusiv Vechiul Testament de la 1740, biblii, psaltiri, icoane, fotografiile vechi de familie, cărţi. Tata a trăit 94 de ani şi a fost un autodidact; citea mult şi literatură universală: Cehov, Lermontov” povesteşte cu nostalgie domnul Ioan. Colecţia de carte veche, în limba germană, e încărcată de amintiri mai umbrite: „Le-a adus tata de la Viena; au peste o sută de ani. Înainte de Primul Război Mondial, bunicul meu era foarte înstărit; avea stâna lui în Popii Rarăului, cu vreo sută de oi şi 30 de vaci. Tata era şi el printre cei care păzeau oile, deşi avea doar 9 ani. Într-o zi au venit austriecii şi, sub pretextul că venea războiul şi că cei mici trebuie protejaţi, l-au luat pe tata cu tot cu oi şi încă alţi 50 de copii din Bucovina şi i-au dus tocmai la Viena. Doi ani de zile a stat acolo, într-un fel de lagăr, în care a învăţat meserie, fără să ştie bunicul nimic de el. Abia după 2 ani, timp în care şi bunicul a fost pe front, a aflat de existenţa lui de la un rapsod popular din Câmpulung, care trecuse prin acel lagăr în suita regelui Carol. S-a dus după el la Viena, a reuşit să-l scoată, iar, în drum spre gară, un preot care îl îndrăgise foarte mult pe tata cât a stat acolo i-a dăruit aceste enciclopedii în limba germană” mărturiseşte Ioan Grămadă.

„Casa cea mare” sau „Casa cea bună” adăposteşte acum cele mai valoroase colecţii: o colecţie de sigilii şi acte vechi, o colecţie de peste 400 de ouă „scrise”, cu conţinut, ce trec de o sută de ani vechime, o colecţie de icoane, una de carte rară, mobilierul specific, din lemn masiv, o colecţie de monede vechi, litografii. Aici se găsesc piese de o valoare de nemăsurat, unice nu doar în zona Bucovinei, ci chiar în ţară: sigiliul oraşului Câmpulung Moldovenesc (1740), un sigiliu cu stema Moldovei, cu capul de bour (1508), cea mai valoroasă piesă a muzeului – primul Dicţionar enciclopedic ilustrat al limbii române, de la 1926, editat doar în cinci exemplare, tipărit la Paris, cu coperţi din piele, prima Metodică de predare a istoriei şi geografiei (1905), cărţi cu caractere slavone (un moliftelnic de la 1834, un liturghier de la 1836), o cruce de lemn (1780), Halima, prima traducere din limba arabă a „1001 nopţi” (1899).

Bucovina de altădată se dezvăluie,  cu dăruire şi neatârnare, fiecărui trecător, obosit de vreme şi de vremuri, care caută popas în bătătura casei-muzeu unde expoziţiile în aer liber domesticesc vitregia istoriei: „Câmpulungul de altădată”, „Tradiţiile de iarnă din zona Câmpulung”, „Meşteşuguri tradiţionale”, „Sala de tors, ţesut, răsucit”, „Prelucrarea lemnului”, „Agricultura din zona de munte”, „Creşterea albinelor”, „Păstoritul”, cu stâna şi inventarul complet, ba chiar şi cu câini, „Vânătoarea şi pescuitul”, „Industria artizanală”, „Casa bătrânească (bordeiul)”, vechi de peste 300 de ani, cumpărat de Ioan Grămadă de la un bătrân de 84 de ani, de pe un vârf de deal din Valea Seacă, cu tot inventarul de odinioară, pe care l-a desfăcut bucată cu bucată, l-a adus acasă şi l-a construit la loc, în grădină.

„Şcoala de altădată”, ridicată în memoria învăţătoarei Victoria Mangiurea, care „ne povestea, ca nimeni alta, crâmpeie din viaţa ei, răsucind degetele mâinilor într-un joc numai de ea ştiut”, este străjuită, olimpian, de scrierea de pe tabla trecutului care, parcă, încearcă să primenească prezentul: „Nimic pe lume nu-i poate da omului atâta putere şi noroc ca şcoala”.

Fie că pelerinul de azi vine dinspre drumul Sucevei sau dinspre drumul Dornelor, Muzeul Satului din… Capu’ Satului dă bineţe fiecărui trecător, trudit de îndărătnicia istoriei, dar care-şi caută rădăcinile timpului pierdut, sau doar ascuns de vreme, poftindu-l să se înfrupte din sufletul bucovinean de pretutindeni.

Prof. dr.  LUMINIŢA REVEICA  ŢARAN

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: