Lăutari vestiţi ai Sucevei

Ion Uţă –Tarzan, un saxofonist de geniu care a fermecat întreaga Americă

De Ion Uţă, poreclit încă de foarte tânăr „Tarzan”, mai ştiu doar sucevenii trecuţi de 60 de ani sau, dintre cei mai tineri, doar împătimiţii muzicii instrumentale. Informaţii despre acest adevărat geniu al saxofonului din Suceava nu prea există sau sunt foarte sumare. Există, însă, pe YouTube, numeroase înregistrări video cu melodiile măiastru interpretate de acest fenomen al saxofonului şi care adună mereu mii de vizualizări. Despre „Tarzan” s-ar putea face un film în genul Emir Kusturica, căci el a trăit intens prin muzica sa. Mulţi cântă şi acum melodiile compuse de el, fără a-i aminti numele. De altfel, cum se întâmplă deseori în folclor, autorul devine anonim, dar opera sa dăinuie, fără o paternitate bine definită. Probabil că acest fapt vine şi din aceea că Ion Uţă – Tarzan nu este un muzicant cu studii de specialitate. Dar nici nu este ceea ce muzicanţii numesc „urechist”, a fost şi este un foarte bun „notist”. Şi în cazul lui, totul se bazează pe talentul native şi pe auzul muzical de excepţie.

Marele saxofonist s-a născut în 26 mai 1943, în plin război, într-un vagon de marfă, părinţii aflându-se în refugiu în localitatea Vişina Veche, devenită astăzi comuna Vişina, la vreo 15 kilometri de Caracal. Tatăl său, Iancu Uţă, era şi el muzicant (cânta la saxofon şi voce), dar nu de talia lui Tarzan. În schimb, la Roman, locul copilăriei lui Ion Uţă, exista o adevărată „academie” de muzicanţi. Iancu Roman fusese copil de trupă, prilej cu care a învăţat notele muzicale, opt ani de zile cât a durat satisfacerea stagiului său militar, luând în considerare şi războiul. A cântat în orchestra militară din Bucureşti, salvându-se astfel de front. Şi-a dorit foarte mult ca fiul său să înveţe muzică adevărată pe note. În Roman, lângă ei locuia colonelul în retragere Ioan Stanciu, fost dirijor al Orchestrei Militare din Roman. La insistenţele lui Iancu, Ion studiază vreme de 6 ani la flaut cu colonelul Stanciu. A urmat şcoala în oraşul natal, Roman, absolvind şapte clase. Datorită talentului său nativ, a excelat încă de mic la saxofon, iar pentru că în comunităţile de rromi poreclele devin dominante, Ion Uţă a fost numit „Tarzan”, adică (traducând liber potrivit percepţiei locale): un meseriaş, un puternic al saxofonului. Porecla asta l-a însoţit toată viaţa şi continuă să fie cunoscută de iubitorii muzicii sucevene şi de românii din Statele Unite ale Americii. După 4 ani, Uţă devine absolvent al Liceului Teoretic „Roman Vodă” din Roman. În paralel, se perfecţionează în studiul saxofonului cu profesori renumiţi ai timpului. După absolvirea liceului, în 1960, la numai 17 ani, Alexandru Bidirel îi propune, prin toboşarul Puiu Deniş, să cânte în orchestra pe care o conducea, la restaurantul Central. I se oferă un salariu motivant, cazare la hotelul Central. Desăvârşirea artistică a lui Ion Uţă – Tarzan are loc în perioada 1960-1965, la restaurantul Central, sub „bagheta” maestrului Alexandru Bidirel, de la care mărturiseşte că a învăţat ce şi cum trebuie să cânte un lăutar, pentru a fi un adevărat virtuoz al saloanelor cu ştaif. De la Alexandru Bidirel a învăţat să cânte partiturile wagneriene şi verdiene Tristan şi Isolda, Lohengrin, Traviata, Nabuccodonosor, Macbeth, Othello, concerte de Liszt, Ceaikovski, Rahmaninov, de Paderewski, Rubinstein şi Moszkowski, Gershwin, uvertura operetei „Cavaleria uşoară” Capriciul italian, op. 45, aria „E la solitastoria” din opera „L’Arle-siana” (Lamento di Federico), aria „Recondita armonia” din opera „Tosca” şi aria „Nessundorma” din opera „Turandot”, uvertura operetei „Liliacul”, valsul „Gold und Silber” („Aur şi argint”), op.79, aria „La fleur que tu m’ avais …” din opera „Carmen” şi preludiul la opera „Carmen”. Maestrul Bidirel studiase aceste opere cu profesori de la Conservatorul din Cernăuţi. Urmează 2 ani în care cântă în Constanţa şi pe litoral. Avântul şi elanul tinereţii îşi spun cuvântul. În 1967 este încorporat în vederea satisfacerii stagiului militar, pe care îl execută la Casa Centrală a Armatei Bucureşti, la Orchestra de estradă a Armatei, dirijată de Octavian Lăzărescu. Conform tradiţiei româneşti, Ion Uţă „fură meserie” de la cei mai pricepuţi, iar mentorul său devine Lăzărescu, fiind instrumentist-colaborator în formaţia privată a acestuia, Sile Dinicu, dirijorul Orchestrei de estradă a Radiodifuziunii Române, care îi face oferta concretă de a rămâne la Bucureşti în orchestra pe care o conducea, în schimb asigurându-i-se apartament, un salariu mare, şi admiterea la Conservatorul de Muzică din Bucureşti. Din foarte multă dragoste pentru familie şi pentru plaiurile natale, saxofonistul refuză, fiind atras de propunerea de a fi şef de orchestră la restaurantul Moldova care urma să se deschidă în Roman, simţindu-se obligat şi faţă de tatăl său care nu se putea angaja la acest local fără el. În 1973 a intrat în orchestra Ansamblului „Ciprian Porumbescu” din Suceava, dirijată de maestrul George Sârbu, unde cântă alături de alţi mari virtuozi ai instrumentelor, precum Moni Cigu, Silvestru Lungoci, Constantin Bergheaua, Costel Burcea. Cariera sa muzicală de la „Ciprian Porumbescu” înseamnă 10 ani de nenumărate spectacole, turnee prin ţară şi străinătate, imprimări pe disc, emisiuni radio, tv şi recunoaşterea sa ca un mare saxofonist. La marele ansamblu al Sucevei, Ion Uţă a cântat până în 1983, când, descurajat de plecarea lui George Sârbu la Bacău, pleacă să cânte la cel mai galonat restaurant sucevean de atunci, Arcaşul. Tot în 1973 o cunoaşte pe Paula, care-i este soţie şi în ziua de azi. În această perioadă, adaugă la studii şi Pedagogia la Universitatea de Arte „George Enescu”, unde este coleg cu Luca Novac. Cu orchestra de la Arcaşul, Tarzan a cântat la rugi, nedei, nunţi şi petreceri. Printre instrumentiştii de aici îl regăsim şi pe marele pianist Dragoş Bidirel. Până în 1989, la hotel-restaurant Arcaşul veneau mulţi turişti din Europa Occidentală, din Franţa, Olanda, Israel, Germania. Repertoriul orchestrei era pregătit pentru specificul fiecărui grup în parte. Astfel, pentru francezi abordau programul numit „French Swing, Jazz & Tango” care includea piese celebre, din repertoriul lui Edith Piaf, Yves Montand, Dalida, Juliette Greco, Charles Aznavour, Cristian Vasile, precum: „Champs Elysees”, „Sous le ciel de Paris”, „La Boheme”, „Domino”, „Grands boulevards”, „Et si tu n’existais pas”, „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară”, „Cel mai frumos tango din lume”, „Astăzi e ziua ta”, „Hai, coşar” etc. Pentru austrieci şi germani abordau cu totul alt repertoriu, de la muzica populară precum „Kärntnerlied”, „Tirolerlied”, „Steirischen”, „Innviertler Landler” , „Pongauer, Jodler”, culminând cu cele mai impresionante şi romantice valsuri ale lui Johann Strauss. Israelienii se bucurau de muzicalitatea cântecelor interpretate de talentaţii instrumentişti care interpretau în stilul Klezmer. Din muzicantul care cânta la nunţi şi botezuri, Ion Uţă a ajuns, începând din 1986 şi după Revoluţie, în restaurantele de lux şi pe scenele din Statele Unite ale Americii, unde muzica lui s-a transformat într-un fenomen. România a ales să-l ignore, deşi avem de-a face cu unul din ultimii descendenţi ai lăutarilor de odinioară. Sunt 30 de ani de când doi lăutari din Suceava (Ion Uţă Tarzan şi Dragoş Bidirel) au zguduit SUA cu muzica noastră tradiţională, dar şi cu extraordinare improvizaţii din repertoriul internaţional, fără ca în România să existe vreun interes pentru această poveste. O poveste aproape incredibilă, în care nişte muzicanţi autodidacţi, acum bătrâni, au fascinat întreaga Americă, începând de la New York, până la Seattle. Le-au cântat actorilor de la Hollywood, au fost prezentaţi în publicaţiile americane ca nişte instrumentişti inegalabili. Toate acestea n-au fost de ajuns pentru ca România să înţeleagă ceea ce urmează să piardă. Odată cu ei dispare o lume şi un repertoriu inestimabil, care n-a fost transcris pe niciun portativ, ci a existat numai în mintea acestor lăutari, transmis din generaţie în generaţie. Sunt melodii în care s-au concentrat toate bucuriile şi toate suferinţele ţăranului român, e muzica părinţilor şi a bunicilor noştri, cântată iniţial după ureche, ulterior pusă pe note şi înnobilată de atingerea magică a improvizaţiei. A fost nevoie ca muzica lor să ajungă la urechile străinilor ca să înţeleagă cineva că lăutarii din Suceava sunt mai mult decât nişte simpli prestatori de servicii. S-a întâmplat în 1986, când omul de afaceri american de origine română Ionel Enciu, originar din Solca, a revenit în România şi a rămas impresionat de virtuozitatea lăutarilor suceveni. Acesta îl invită pe Ion Uţă să cânte la micul restaurant românesc Dacia din cartierul Ridgewood-Qweens, New York. Acolo se adunau românii să îi asculte pe Ion Uţă la saxofon, pe Costel Burcea la ţambal şi pe Constantin Sofian la vioară. Vreme de 3 ani a călătorit între Suceava şi New York, perioade a câte 6 luni. I s-a permis să iasă din ţară datorită intervenţiei colonelului de securitate Şandru, mare iubitor al muzicii cântate de băieţii de la Arcaşul, prieten foarte bun cu Ionel Enciu. Consacrarea pe pământ american o va cunoaşte după Revoluţie, prin intermediul lui Vasile Bădăluţă, american originar din Părhăuţi, organizator de turnee. Între anii 1997 – 1998 şi 2001 – 2002, străbate America de la un capăt la celălalt, împreună cu Alexandru Arşinel, Stela Popescu, Nae Lăzărescu, Vasile Muraru, Maria Ciobanu, Irina Loghin, Nicoleta Voica, demonstrându-şi măiestria şi genialitatea ca saxofonist acompaniator, dar având parte şi de demonstraţii instrumentale solo. A concertat în Boston, New York, Cincinatti, Atlanta, New Orleans, San Antonio, Salt Lake City, Miami, Phoenix-Arizona, Texas, Detroit, Cleveland, Ohio, Seattle, Portland, Los Angeles, San Francisco, San Jose, Las Vegas. Vreme de 2 ani, adică între cele două mari turnee, saxofonistul a cântat la restaurantul românesc Transilvania din Miami, împreună cu Viorel Leancă, renumita Gigi Marga, Elena Pădure, regretatul violinist Ionel Puia, dirijorul ansamblului „Doina Gorjului”, pianistul Nicolae Stoica, profesor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, trecut şi el prematur în lumea umbrelor. Greutatea numelor menţionate vorbesc automat şi despre calitatea actului interpretativ al lui Uţă – Tarzan. Interpretau „Czardas”, „Langsamer walzer”, „Schon rosmarin”, „Musical West Side Story”, „Lippen schweigen”, din opereta „Die lustige Witwe, Humoreska”, „Dans ungar nr. 5”, „Unforgetable”, „Over the rainbow”, „Por una cabeza tango”, „La vie en rose”, „Jalousie”. În 2002, impresarul Vasile Bădăluţă îşi deschide un restaurant de patru stele situat pe Queens Boulevard Sunnyside în New York, numit Casa română, fiind interesat să-l transforme într-un local cu renume în marea metropolă. Este invitat să inaugureze acest restaurant. Cânta 6 luni în Statele Unite, venea câteva luni acasă la soţie, după care revenea în America. Au existat o mulţime de propuneri de a rămâne în Statele Unite, dar mărturiseşte că pur şi simplu nu a avut tăria de a rămâne definitiv acolo. Când revenea în ţară, interpreta în continuare la Arcaşul. Câteva luni, la Casa română, a cântat împreună cu marele flautist german Ştefan Rotte. Mai multe vedete internaţionale precum Jack Nicholson şi Robert de Niro, dar şi Ion Ţiriac şi Gheorghe Hagi au mâncat în restaurantul românesc. Printre clienţi s-au numărat moguli din diverse domenii, modele, oligarhi, ruşi şi vedete de prim rang din lumea showbiz-ului internaţional. Multe celebrităţi au trecut pragul Casei române, fiind fermecaţi la propriu de Tarzan şi oferindu-i bacşişuri „fabuloase”. Jay Z şi Beyonce i-au dat bacşiş câte 500 de dolari în 2005. Printre vedetele pentru care a cântat Ion Uţă – Tarzan se mai numără Charlize Teron şi Mickey Rourke. Din orchestră a făcut parte şi maestrul Ştefan Cigu, dirijorul Ansamblului Profesionist „Dor românesc”, soţul Matildei Pascal Cojocăriţa. La insistenţele acestuia este cooptat în orchestra de la Casa română şi Dragoş Bidirel. Deşi s-a bucurat de mare succes, maestrul Bidirel preferă să revină în România. În 2002, Tarzan îşi ia şi soţia, Paula Uţă, la New York, care îşi găseşte de lucru ca baby-sitter. Din păcate, anul 2007 aduce în familia Uţă o mare nenorocire. În timp ce lucra ca dădacă, Paula Uţă suferă un accident vascular foarte grav. Este transportată de urgenţă la Mount Sinai Hospital de pe Madison Avenue din New York, unde, iniţial, doctorii Raj Shrivastava şi Hong Byin nu-i dau nicio şansă de supravieţuire. Doar lacrimile şi disperarea lui Tarzan şi tenul măsliniu al acestuia l-au înduioşat pe medicul indian, care o supune unei operaţii de drenare a sângelui care inundase creierul Paulei, iar minunea se întâmplă. Doamna Paula Uţă scapă dar devine paraplegică, imobilizată la pat şi oarbă. Ion hotărăşte să revină definitiv în România. Cum un necaz nu vine niciodată singur, saxofonistul descoperă, în urma unui ecograf de rutină, o tumoră canceroasă la unul dintre rinichi. Maria Ciobanu îl recomandă doctorului Sinescu, şeful Clinicii de Chirurgie Urologică, Dializă şi Transplant Renal Fundeni. Scapă şi el de cumplita boală, dar rămâne doar cu un singur rinichi.

În prezent, Ion Uţă – Tarzan nu mai cântă, deoarece trebuie să-i poarte de grijă soţiei de care-l leagă 50 de ani de căsnicie. Nu are copii, deci nimeni nu-l ajută. Locuieşte modest, dar decent într-o garsonieră din cartierul Burdujeni. Nu se plânge, deşi ar avea suficiente motive. Mărturiseşte că are de toate, spune că nu-i trebuie mare lucru la vârsta lui.

Instrumentele lăutarilor de la Arcaşul vorbeau într-o limbă universală, iar reacţia străinilor a fost entuziastă. Din păcate autorităţile cred în continuare că România trebuie să trimită în lume ansambluri folclorice pentru a reprezenta ţara, nicidecum nişte lăutari rromi din Suceava. Aşa că Tarzan şi Dragoş au rămas în continuare să-şi vadă de nunţile lor, continuând să se întrebe dacă expediţia pe care o făcuseră în America fusese aievea sau numai în vis. Oricât de neverosimilă ar părea, povestea lăutarilor noştri din Suceava e adevărată. Şi nu este doar istoria unui mare succes. Este şi povestea ignoranţei cu care România i-a tratat pe aceşti muzicieni formidabili!

LUCIAN DIMITRIU 

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: