Amintiri pătrăuţene

 La 55 de ani de la plecarea lui Leca 

Toate vacanţele mele, până la 15 ani (decesul bunicii, o Morăreancă), le-am petrecut la Pătrăuţi pe Suceavă, dar – Pătrăuţii mei nu mai există! S-au topit încet, s-au volatilizat, s-au transformat. În faţa casei bunicii nu mai există marea tarla cultivată, dincolo de care se vedeau turlele falnice ale bisericii celei noi, căreia îi dam ocol cu sârguinţă în noaptea de Înviere. Nici gospodăria în sine nu mai păstrează decât aerul general dinainte – firesc lucru, noii stăpâni dorind să-şi pună amprenta pe ce-i al lor, ca să nu mai vorbim de lucrările de întreţinere şi refacere ce se impun, odată cu trecerea timpului. Peste ce-a fost se aşterne uitarea – una din trăsăturile specifice (şi puternice) ale rasei umane. Fenomenul acesta s-a manifestat cu tărie în faţa mormântului proaspăt redeschis al bunicii mele – pentru a-şi primi alături fiica iubită – atunci când am constatat că nimeni din cei de faţă, mai degrabă oameni în vârstă, nu-şi mai aducea aminte de existenţa bătrânei, a familiei sale, chiar a mamei mele – care, totuşi, copilărise şi înflorise chiar acolo. Cu atât mai mult, fiind vorba de neuitare, bine este să rememorăm trecutul, clipele trăite şi pe cele aflate de la alţii.

Mai la deal de casa bunicii, „la o aruncătură de băţ”, cum se spune, pe un dâmb care domina tolocuţa cuprinzătoare din faţă, unde uneori se mai încingeau şi nişte hore „ca acele”, se înălţa „Cabinetul”, o clădire mai mult lungă decât lată, cu o sală de dans încăpătoare şi cu o „cumparativă” unde ne puteam cheltui „leuşcanii” pe niscai bomboane, halviţă sau alte dulciuri. De ce se chema „cabinet” clădirea aceea – am aflat cu timpul. Dar mai bine să vă las plăcerea de a afla „de la sursă”, dintr-o ştire intitulată Sfinţirea Casei naţionale „Viitorul” din Pătrăuţi lângă Suceava, apărută în gazeta „Neamul românesc” a lui N. Iorga (An. III, nr. 108, 10 sept. 1908, p. 1703) şi semnată Cronicarul, pseudonim sub care avem toate motivele să credem că se ascunde Leca Morariu, fiul preotului Constantin:

Societatea de lectură din satul Pătrăuţi, lângă Suceava, înfiinţată acuma doisprezece ani, cu scopul de a deştepta între săteni gustul la citire şi de a ajutora copiii sărmani cu cărţi, haine şi alte mijloace, a strâns în acest timp de la petrecerile sale poporale ban cu ban, de la săraci şi bogaţi, cu care a cumpărat o bucată de loc.

Anul acesta, Societatea şi-a putut zidi o frumoasă şi încăpătoare Casă naţională, care cuprinde şi banca raiffeisiană, cooperativa sătească ce se va înfiinţa în curând, Arcaşul (societatea de pompieri), un restaurant şi o sală de joc pentru tineret.

În ziua de 30 august, a sfinţit „Casa naţională” preşedintele Societăţii Viitorul, păr. C. Morariu, împreună cu păr. Art. Berariu din Ceahor şi păr. V. Zaharoschi din Mahala, care a ţinut după sf. liturghie şi o frumoasă cuvântare despre Trecutul românilor, cu citate potrivite din Eminescu, Coşbuc şi Goga.

Atât în decursul liturghiei, la sfinţirea casei, cât şi la petrecerea poporală din pădure, a cântat corul din Dumbrăveni, sub conducerea d-lui Calistrat N. Popărescu, primarul Dumbrăvenilor şi absolvent al Conservatorului din Bucureşti. La petrecerea cu danţ a participat o numeroasă „inteligenţă” din Suceava şi din satele megieşe, reprezentanţi ai societăţilor studenţeşti Academia ortodoxă, Bucovina, Dacia şi Junimea, deputaţii bucovineni dr. Florea Lupul şi Aurel Onciul, iar din România au fost de faţă la sfinţirea Casei d. deputat I.G. Duca, d. prof. universitar Săulescu, d. dr. I. Răducanu, secretar al Centralei cooperativelor săteşti, precum şi d. Vintilă Brătianu, primarul Bucureştilor, căruia îi va fi tresărit desigur inima de bucurie când va fi zărit într-o Casă naţională din Bucovina portretul ilustrului său părinte.

Instructivă şi plină de căldură a fost predica păr. C. Morariu despre necredinţa religioasă din timpul de faţă, iar cel mai frumos moment a fost la sfârşitul predicii, când Sf. Sa a rostit o admirabilă rugăciune şi toţi, boieri şi ţărani, au îngenuncheat, în focul razelor de soare şi în umbrirea crucilor şi prapurelor, înaintea puterii Celui prea Înalt.

Destul de ampla manifestare, la care remarcăm prezenţa unor figuri notabile atât din Bucovina cât şi din Regat, se înscria într-un nobil program al preoţimii bucovinene, pornit încă din ultimul deceniu al sec. XIX şi care s-a soldat cu câteva zeci de astfel de „cabinete de lectură” – căutaţi voluminoasa carte a Pr. Dr. Ioan-Paul Valenciuc, Preoţimea ortodoxă din Bucovina în timpul ocupaţiei habsburgice (1775-1918), apărută la Suceava în 2016, unde veţi găsi amănunte asupra acestui fenomen. Noi vom prelua de aici doar amplul citat din Radu Sbiera (Scopul cabinetelor de citire, în „Patria”, la 1897), care limpezeşte pe oricine vrea să înţeleagă:

„Aceste cabinete sunt menite să devină odată, fiecare în satul în care se află, centre de întrunire pentru toţi sătenii, unde să se adune cu toţii regulat, să se sfătuiască despre toate afacerile, comune şi particulare, ţinând mai ales la unirea întru sine, la buna înţelegere întreolaltă, la o frăţietate, lucrând şi simţind unul pentru altul şi toţi pentru unul; ele sunt menite să devină focare puternice pentru ridicarea şi înălţarea poporului român. Deşteptarea şi luminarea minţii, cultivarea simţămintelor celor mai frumoase, care caracterizează pe români de un popor nobil şi generos, ager şi deştept, tolerant, dar şi conştient de demnitatea sa naţională: toate acestea formară ţinta înaltă şi măreaţă a cabinetelor de cetire, scopul frumos şi sublim al lor, cu un cuvânt: cultura poporului român. Cultura dă viaţă, cultura dă vigoare, cultura dă putere, spre ea să năzuim, pe ea să o îmbrăţoşăm. Cultura, împreunată cu conştiinţa viuă despre individualitatea naţională, cultura împreunată cu cunoştinţa trecutului nostru glorios, a eroismului poporului român, a faptelor măreţe şi strălucitoare ale vitejilor români: aceasta este calea însufleţitoare, pe care păşind, vom deveni iarăşi aceea ce am fost, aceasta este calea care ne va duce la un viitor falnic şi strălucit, spre care năzuiesc cu stăruinţă cabinetele de citire” (p. 457, nota 208).

Patru ani mai târziu, Casa naţională „Viitorul” îşi continua cu succes programul cultural-naţional (şi nu numai), de data aceasta printr-o amplă manifestare, pe care ne-o relatează cu talent Leca Morariu în Jurnalul său proaspăt ieşit de sub tipar:

30 iunie 1912. O zi ca rar altele. O zi de multe bucurii pentru unii, şi – fiindcă e legea legilor inexorabila lege de compensaţie – de multe mâhniri pentru alţii. Ziua premierilor şi premianţilor. În „salonul” Viitorului serbarea se desfăşoară cu următorul program:

1) Distribuirea de premii premianţilor şcoalei poporale, copiliţe şi băieţi, puţini numai fericiţi cu mărgelele-şiraguri, cu cărticelele ilustrate în colori, cu icoane încadrate frumos, şi mai mulţi nemulţumiţi cu simple iconiţe (cărţi ilustrate), cu cărţulii etc.

2) Examen de religie pentru adulţi, la care concurează un gospodar şi şase candidate. Chemate pe nume, răsar una câte una, şi-s de toată frumuseţa unele în cămaşa cu motive a la Minerva Cosma, şi cu talia invoaltă, plină, plastică („ca a drei profesor de pe carta primită astăzi”), turnată în eleganta catrinţă. Se aşează cuminte la „masa verde”, care aice e albă, acoperită fiind cu albe feţe de masă (numai chipul lui Io Ştefan Voevod, „tabloul” Traian şi solii dacilor etc. amintesc de coloarea solemnităţilor, încadrate fiind în verdele cetinei de brazi), fiecare îşi ridică cele 3 întrebări în bile închise şi „matura începe” – vorba lui Victor. Nic. Gorgan are lacrimi în tot decursul acestui examen, şi duioşie e în ochii multora care îşi văd odraslele vorbind înţelepciunea cărţilor… Premiul I (10 cor.) îl ia Veronica Diaconescu, care a avut, ea singură, o dicţiune mai literară şi care a vădit cea mai agreabilă modestie. Se decern 5 premii.

3) Premiarea copiilor de 1-3 ani – punctul cel mai briliant. Un adevărat deliciu numai să priveşti aceste micuţe săculteţe întinse de mamele lor pe o laviţă: Unul se zbate şi plânge de prăpădeşte lumea, speriat de medicul (Dr A. Grigorovici) care strigă şi cheamă să se înfăţişeze mamele cu ploduţurile ce vor să fie premiate, altul întinde un monolog într-un dialect pe care el l-o fi pricepând, colo o „domnişoară”, singura între atâţi cavaleri pitici, cochet îşi moaie degetul în gură, şi o mulţime de ochişori se deschid mari, miraţi, asupra acestei lumi. Dar iată-i doi dolofani faţă-n faţă. Unul în patru buşi, celalt şede. Se privesc ţintă, cu ochii mari, cu guriţele deschise, care fac minunate gropiţe fragede – ai jura că resentimentul de concurenţă s-a trezit în aceşti straşnici concurenţi. Şi în adevăr unul şi-a ridicat degetul, un deget găluşcă de grăsuţ, şi-l apasă pe ochiul („Tot ochii!”…) celuilalt. Izbucneşte toată lumea de bucuria acestei isprăvi, şi-i o larmă, şi-i un râset, şi-i o zarvă cum „în curând o să fie la C. de Sf. Petru şi Paul” (a zis raportorul). Drul T. Lupu îi alege apoi pe cei cinci premianţi. Premiul I 8 cor.

4) Concurs de costume (pentru copile) – punctul cel mai iritant din program. E o furnicare acum de copile, „pardon: de costume” (raportorul) frumoase, frumuşele, drăguţe – dar ţi-i mai mare ciuda să vezi podoaba de cămaşă înflorită cu cele mai fine „flori” (meritul învăţătoarelor Dna Rădăşan şi Drele Braha) împerecheată cu fustele „nemţeşti”. Îţi vine să le dezbraci, aici să le dezbraci pe nepriceputele cele de fete, şi să-i dai catrinţei, sfidătoarei şi provocătoarei catrinţe, şi zadiei, zadiei discrete şi decente, ceea ce li se cuvine şi cer: aşa o cămaşă cu flori. Şi nu s-a putut evita un intermezzo tragic. Iată că fata unui fruntaş, fată-mare şi nu neinteresantă, se înfăţişează acum: un văl diafan pluteşte pe cea mai ireproşabilă coifură, faţa geme de pudră, zadia bogată, frumoasă, şi cămaşa – cămaşa un adevărat Schuppenpanzer de atâţia fluturi („e bleahuită”, vorba Dnei de B.) şi de atâtea mărgele care închipuiesc flori mari, lăbănate. A fost prima asupra căreia juriul (compus din doamnele E.M., F. de Barbier, Lucia, Dr E. Grigorovici, Dr Lupu, Hostiuc) şi-a spus verdictul de dezaprobare. Venise plină de biruinţă, venise dârz, venise „ca un jandarm” (vorba părintelui), şi vai cum s-a dus! Cui nu-i era ruşine atunci? – Iarăşi 5 premii. Premiul I 8 cor.. Şi s-a încheiat serbarea.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: