Fenomenul

„În permanenţă”, mesajele pe care le primeşte „scot în evidenţă acest aspect” a spus deunăzi ministrul Sănătăţii Sorina Pintea, contrazicând, de la aceeaşi masă, reprezentanţi ai sindicatelor din sănătate care păreau a arăta că „problema” ar fi pe cale de dispariţie. Departe de a fi eradicat, „fenomenul este încă de mare amploare” susţine ministrul, inclusiv în contextul ştiut în care lefurile personalului din branşă – în ideea de a se stăvili exodul – au crescut substanţial (…mde, asta-i o evaluare personală, din afara sistemului) atât la medici, cât şi la asistenţi şi infirmieri. De ce s-o fi întâmplând, în continuare, astfel? Precis fiindcă e vorba de chestiuni de viaţă (de boală) şi de moarte, pe care destui clienţi se străduiesc să le abordeze ca atare, cu anticipată recunoştinţă, astfel încât să se asigure că (pentru toată lumea) „va fi bine”. Aşa cum, de altfel, pe la noi, în relaţia omului cu omul statului, se abordează şi alte chestiuni spre a fi rezolvate sănătos şi repede (pentru ca pe urmă toată lumea să fie mulţumită). Iar apoi, din cealaltă parte încercând a privi situaţia, după atâtea veacuri de boală (că unii i-au găsit virusul fie la ispravnicii băştinaşi, fie la dregătorii şi slujbaşii fanarioţi de mai apoi), e limpede că-i greu de găsit leacul. Mai ales că şi cei care au ajuns ca din reflex să-ntindă mâna spre a apuca (ori, vai!, spre a cere şi-a condiţiona), fie-le oricare meseria şi rangul, nu-s fitecine şi au nevoi mari, cu neputinţă de-a fi înţelese de omul de rând. Numai dacă am pune la socoteală cât face întreţinerea unei case cu trei niveluri, grija de limuzină şi vehiculul de teren, susţinerea copiilor la studii în Occident, plus o vacanţă într-o insuliţă exotică şi… te ia cu leşin. De unde atâtea parale, că nu-s oameni de afaceri, ci doar nişte bieţi lefegii ai ţării?