Dacă în prima lună a fiecărui an ne amintim (măcar atunci) de Mihail Eminescu (unii cercetători sunt de părere că s-ar fi născut în decembrie 1849), ultima îi este rezervată, cel puţin în Bucovina, lui Nicolae Labiş, cel ce îi avertiza pe contemporani: Eu sunt spiritul adâncurilor,/ Trăiesc în altă lume decât voi,/ În lumea alcoolurilor tari, (…). O declaraţie a unui frondeur, sau versuri care exprimă o realitate… poetică, dacă nu cumva ultimii doi termeni se contrazic? Ele vizează, însă, mai degrabă, poziţionarea poetului în contextul literar al vremii. Primul vers citat poate fi considerat chiar definiţia artei labişiene. Ar fi aici de discutat două aspecte. El descinde dintr-un topos absolut mirific, încărcat cu veşnicia basmului, dintr-o zonă a comunicării nebruiate şi se instalează, dacă se poate spune aşa, într-o cetate unde nesfârşirea codrului e luată de ziduri, dacă nu ostile, cel puţin limitative, între care funcţionează cu brio tăvălugul uniformizării. Pe de altă parte, Labiş e un adolescent-retortă vulcanică care acumulează tot ce e nou în domeniu, fără să ţină cont de ukazul hingherilor vremii, prelucrează la mare viteză sub impresia unor reactivi atât de puternici, încă urmează adeseori o trombă de versuri incandescente.
„Spiritul adâncurilor” exprimă totodată un refuz şi o angajare. Să nu ne sperie cuvântul, având în vedere perioada istorică. Suntem în faţa repudierii platitudinii şi angajarea forţelor interioare de a coborî în profunzimile eului, acolo unde sălăşluieşte adevărul netrucat (Sunt douăzeci de ani şi încă unul…/ N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii.) Nicolae Labiş refuză să joace rolul unei limbi de clopot dogit. Pentru el, clopotul trebuie să sune precum Buga de la mănăstirea Putna. Poetul vine cu o încărcătură spirituală de zile mari şi nu înţelege s-o lepede, pentru că profunzimile sale se suprapun peste cele ale neamului: Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,/ Zbuciumat se plânge fluierul de fag,/ Inima mi-o strânge şi-mi pătrunde-n sânge/ Acest cântec dureros şi drag sau Când ridicat pe cea mai naltă turlă,/ Cu glas profetic, domnului despot,/ De-ai să mai poţi clădi la fel minune,/ I-ai dat răspunsul răzvrătit: Mai pot! Emblematic, ultimul vers. Poetul de la Mălini, în inocenţa lui, aderă, iniţial, trup şi suflet, la machiavelicele lozinci ale nacialnicilor vremii, simţind nevoia unei angajări totale. El nu cunoaşte jumătăţi de măsură. De aceea, când va descoperi minciuna, discrepanţa dintre crezul său constructiv şi atitudinea subversivă a diriguitorilor, va deveni un răzvrătit: Nu mă mai minte nimeni aici. Şi nici nu am/ Rupturi de conştiinţă că v-am ştiut din vreme./ Pe când străbat cu poftă un levantin bairam,/ Adun venin, să-l picur în coadă la poeme.
Se va detaşa în lumea „alcoolurilor tari”, în lumea poeziei pure, unde funcţionează nestingherit mariajul dintre estetică şi etică. Şi, dacă tot am amintit la început de Eminescu, e cazul să remarcăm faptul că şi unul şi celălalt n-au acceptat compromisul cu propria conştiinţă. Labiş descoperă, la un moment dat, că este înconjurat de poeţi (o întreagă cohortă, majoritatea mai în vârstă decât el) dedaţi la traiul dulce al inerţiei, slujitori devotaţi ai despotului autohton, copie a celui de la… Răsărit, prezentat ca părinte al poporului. N. Labiş venise pe lume să fie împărat şi nu slugă. Poezia pentru el era artă, artă cu scânteieri de diamant, spre deosebire de rimătorii de ocazie, efemeridele unui veac scrântit care a făcut nenumărate victime în elita românească. Există păreri precum că Labiş ar fi un geniu. Pare hazardant. Eugen Simion l-a numit „buzduganul generaţiei” (în contrapondere cu ”toboşarul” vremurilor noi?) şi, dacă e să acceptăm formula, atunci i s-ar potrivi, mai degrabă, denumirea de „buzdugan voievodal”, motiv pentru care el n-a încăput în tiparele proletcultismului. Cum să-l aduci pe Labiş la dimensiunile nemerniciei? Şi atunci a fost pusă în acţiune zicerea ce s-a vrut axiomatică „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Învrednicindu-se de acest statut, lui Labiş i s-a rezervat şansa de a plonja forţat între vagoane ale unui tramvai. Abia împlinise 21 de ani.
Unii cred că un poet poate fi ucis, ceea ce se numeşte o aberaţie. Nu, un poet precum autorul poeziei Moartea căprioarei, nu moare, chiar dacă printr-un ukaz este izgonit până şi din manuale. Cei care s-au dat de ceasul morţii să-l reducă la tăcere şi-au săpat o cinstită groapă, bine pecetluită de minciuna slujită, într-o pernicioasă inerţie a gândului şi a simţirii, producând maculatură.
Comentarii