Panegiric colegei mele Marinela-Iulia, care împlineşte 38 de ani în Cer

Moartea fatală a colegei mele, profesoara de limba română Marinela-Iulia, mă face să mă simt atât de neputincios… Nu este nimic mai cumplit decât neputinţa în faţa morţii. Compasiunea mea profundă pentru familia ei reiese în primul rând dintr-o recapitulare spontană a propriei mele vieţi, a vieţii în general. Îmi dau seama de şubrezimea vieţii. Viaţa e ceva ce nu se vede, dar este. Viaţa, adică sufletul. Faptul că omul mort nu se deosebeşte, fizic vorbind, cu nimic de un om viu, dovedeşte că sufletul există. Altfel ce este acel ceva care face ca ochiul să strălucească, sângele să încălzească şi să mişte trupul? Veţi spune că nimeni nu a văzut sufletul ieşind la moarte din trup. Dar parcă atunci când era în trup l-a văzut cineva? Şi totuşi era viu… A vedea cum se stinge o făptură pe care am preţuit-o mult a fost examenul omenităţii din mine. Moartea spune mult despre om. M-am convins că în felul în care moare un om se conţine şi felul în care a trăit. Întreaga viaţă a Marinelei a fost o demonstraţie. Şi moartea, la fel. Ea a dorit să demonstreze că nu se teme de moarte, la fel cum a dorit să demonstreze că iubeşte viaţa. A trăit şi a murit aşa cum a vrut. Deşi sunt multe amănunte care mă fac să cred că nu a făcut ceea ce a vrut, ci doar ceea ce şi-a propus. Ceva din mine îmi spune că ea şi-ar fi dorit altceva, dar nu şi-a putut realiza visele deoarece avea de făcut o demonstraţie. Ea nu-şi îngăduia să treacă dincolo de raţiune, pentru a privi viaţa ca pe o taină. Privindu-i trupul neînsufleţit, aveam impresia că vrea să ne demonstreze ceva. Acum ştia totul, văzuse totul. Atâta doar că nu putea vorbi. Chiar murise. A fost înmormântată într-o zi frumoasă de mai, în perioada de până la Cincizecime. Există tot felul de credinţe în popor că cei care mor în preajma unui mare praznic merg direct în Împărăţia lui Dumnezeu. Se zice că atunci cerurile sunt deschise. Eu nu ştiu ce să zic despre această credinţă populară, dar că în acea zi au fost porţile deschise nu am nicio îndoială. Lumina coborâtă din cer se lovea de verdele ierbii din curtea bisericii din sat, şi totul era curat. Niciodată nu a mai fost înmormântat cineva în sat cu atâţia preoţi. A fost cea mai frumoasă înmormântare. O înmormântare poate fi frumoasă. Tot timpul am avut impresia că înmormântăm o monahie. Totul era la fel de grav, la fel de luminos ca la înmormântările de la Cămârzani. Sicriul a fost dus pe mâini până la groapă. Preoţii au început să cânte „Sfinte Dumnezeule”. Era cea mai sfântă, cea mai puternică şi cea mai plină de nădejde cântare. Când au ajuns groapă, pământul era la fel de negru ca întotdeauna. Bulgării se loveau de sicriu, iar bubuiturile ce se risipeau printre bocete dovedeau încă o dată că nimic nu e mai nefiresc decât moartea. Părintele Marius Nicolae Paicu a ţinut o cuvântare panegirică. El a semănat nădejde în inimile familiei, zicând multe cuvinte frumoase. La masa de pomenire a venit tot satul şi încă multă altă lume. După aceea Marinela mi-a apărut în vis. Stătea pe un scaun şi era foarte mulţumită. „Cum e? E bine?”, am întrebat-o. „Da”, a răspuns. Şi visul s-a terminat. Bucuria m-a trezit din somn. Desigur, totul poate părea o poveste. Dar mie mi-a plăcut dintotdeauna să cred în poveşti. Când apreciezi un om înseamnă că vrei ca el să nu moară niciodată. Sigur că fiecare dintre noi doreşte ca morţii să se mântuiască. În această dorinţă oamenii exagerează mult calităţile celor plecaţi, iar defectele aproape că nu le mai văd. Dar cine ştie, poate că această vedere este cea adevărată? Poate Marinela-Iulia împlineşte într-adevăr 38 de ani în Cer, în sânul lui Avram. Poate că dragostea are dreptul să exagereze binele şi să nesocotească restul? Poate că tocmai această dorinţă Îl face pe Dumnezeu să răspundă potrivit dragostei noastre? Dacă este aşa, atunci moartea îşi are rostul ei, acela de a ne aduce aminte că nu am iubit îndeajuns. (LUCIAN DIMITRIU)