Marea Unire şi biserica românească (fragmente)

Clerul militar s-a pus în slujba Poporului Român nu numai prin oficierea serviciul liturgic, ci şi prin lupta pentru neatârnare şi unire. Pr. Scarlat Porcesu, fost Consilier Administrativ al Mitropoliei Moldovei, dădea exemplu pe Pr. militar Ghe. Petrovanu, care în cuvântul rostit în faţa Regimentului 53 Infanterie după slujbă, a precizat: „Voi sunteţi tot ce are ţara mai de onoare, voi sunteţi ţara întreagă, câtă putere aveţi voi, atâta are ţara!”

O privire de ansamblu asupra activităţii clerului pentru desfăşurarea cu succes a Războiului din 1916-1918 ne arată următorul tablou: „Au fost mobilizaţi 252 preoţi, dintre care… 25 au fost daţi ca dispăruţi şi prizonieri, dintre care 5 morţi…” (Pr. C. Cazan, „Slujitori din Eparhia Romanului şi Huşilor în lupta pentru reîntregirea pământului străbun” în „Biserica Ortodoxă Română şi Marea Unire,” vol. II, Ed. „Basilica” – Bucureşti 2018, p. 100). Dar clerul nu s-a remarcat numai pe câmpul de luptă, pentru că de preoţi era nevoie şi pentru îngrijirea bolnavilor, aşa că implicarea clericilor şi monahilor în ajutorarea răniţilor în Primul Război Mondial este remarcabilă. Slujirea preoţilor români pe fronturile Primului Război Mondial a fost exemplară şi de un eroism copleşitor. Ei au dovedit un înalt patriotism, au ţinut cuvântări înălţătoare în faţa oştenilor, i-au ajutat pe medici, au îngrijit răniţi şi muribunzi, au împărtăşit soldaţii răniţi şi i-au îngropat pe cei ucişi, au suportat rigorile pribegiei, au căzut prizonieri sau au dispărut prin lagărele armatelor inamice. Două exemple sunt edificatoare în acest sens: preotul Nicolae Furnică şi preotul Ioan Florescu Dâmboviţa (profesor de religie la Facultatea de Teologie din Bucureşti). Primul dispărut, al doilea căzut prizonier în luptele de la Turtucaia (1-6 sept. 1916), Nicolae Furnică de la parohia Sf. Treime Urziceni fiind primul preot erou!”

Un exemplu aparte este cazul părintelui Gheorghe Leu, în Primul Război Mondial. Spunea comandantul lui că este exemplu de preot desăvârşit, care a fost mobilizat la 14 august 1916, în calitate de confesor militar la formaţiile sanitare, apoi la Regimentul 53/63 Infanterie. A luptat la Oituz, Turtucaia, Mărăşti şi Mărăşeşti. A fost demobilizat la 1 martie 1918 şi rechemat sub arme la 15 aprilie ca urmare a cererii sale, deservind în regimentul 32 Infanterie până în luna iulie… Nu a dat înapoi de la contactul cu cei bolnavi, chiar în faţa pericolului de contaminare. Urmare a activităţii sale, a fost ales arhiereu în şedinţa Sf. Sinod la data de 19 noiembrie 1924, confirmat prin decretul regal nr. 4023 din 13 decembrie 1924 cu titlul de Grigorie Botoşeneanul, Arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei (1924-1936), Episcop al Argeşului (1936-1940), Episcopul Huşilor (1940-1949).

Urmează o întrebare firească: ce efect a avut Marea Unire în viaţa Bisericii? A trăit Biserica iarăşi dezamăgirea de care a avut parte la Mica Unire?

 Consecinţele benefice ale unităţii naţionale asupra unităţii bisericeşti

De această dată Biserica a ştiut să aducă pentru sine unele foloase, care marchează două momente.

Primul este cuprins în paginile istoriei după Războiul de Independenţă şi are în centru proclamarea Autocefaliei şi organizarea unitară a Bisericii, înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile Religiei Române. Puţini ştiu că pentru a se ajunge la acest act Biserica a trecut prin grele încercări, iar între acestea se numără secularizarea averilor mănăstireşti şi acapararea puterii de decizie în cele spirituale, pe care şi le-a însuşit Al. I. Cuza, cu largul concurs al aşa-zisului „sinod necanonic” care avea în frunte pe episcopii Melchisedec Ştefănescu, secondat de Dionisie Romano. Spre cinstea noastră, Biserica a avut în Arhiereul Neofit Scriban un luptător adevărat, iar Al. I. Cuza un opozant de mare calibru. A scris arhiereul la Constantinopol, a intervenit la Biserica Rusă, memoriul său avea să declanşeze primul contact diplomatic între aceste două biserici, iar rezultatul era documentul prin care Al. I. Cuza era somat să repună Biserica în drepturile sale sacre. A plecat Cuza şi a venit Carol, arhiereul Neofit Scriban s-a îndreptat cu memorii către el şi, într-un final, în anul 1872, odată cu adoptarea Legii organice, Domnitorul avea să recunoască nedreptatea săvârşită şi să repună Biserica în drepturile sale canonice, punându-se bazele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În aceste condiţii (unele dintre ele nefiind consemnate în paginile Istoriei naţionale), terenul fiind pregătit, îndată după Independenţă, Biserica a obţinut autocefalia, pentru ca la 25 martie să se sfinţească pentru prima dată la noi Sfântul Mir, fără consimţământul Constantinopolului, ca la data de 23 octombrie să se întocmească o scrisoare, care a fost trimisă la 23 noiembrie şi în final a trebuit să recunoască acest act, recunoscut de Patriarhul Ecumenic Ioachim al IV-lea, aprobând tomosul de autocefalie datat aprilie 1885. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române,” vol. III, Ed. Inst. Bibl. Bucureşti 1981, pp. 132-134).

Casa Regală şi Biserica Ortodoxă Română au cooperat fericit pentru a se ajunge la recunoaştere, care a dus mai apoi la înfiinţarea Patriarhiei Române. Regele a sprijinit cu autoritatea conferită de rangul său toate demersurile făcute de Biserică pentru obţinerea drepturilor de a se conduce singură şi de a fi înscrisă între bisericile surori ecumenice. Despre declararea şi recunoaşterea ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu spunea aşa: „După realizarea unităţii politice… a crescut mult şi prestigiul Bisericii noastre. De aceea s-a socotit că este necesară ridicarea la rangul de Patriarhie,” aşa ajungându-se ca „Sf. Sinod, în şedinţa sa din 4 februarie 1925, în urma numeroaselor propuneri ce s-au făcut, a hotărât să înfiinţeze Patriarhia Ortodoxă Română, prin înălţarea mitropolitului primat la rangul de patriarh,” iar factorul politic, adică Parlamentul, „a votat apoi Legea pentru înfiinţarea Patriarhiei, publicată în Monitorul Oficial la 25 februarie 1925”.

Putem aşadar spune că după anul 1918 în România a început o transformare majoră sub toate aspectele: politic – Regatul a ieşit întărit, social – aspiraţiile celor ce s-au jertfit pentru ţară prindeau contur tot mai mult, bisericesc – se realiza deplin autodeterminarea şi eliminarea supunerii faţă de Constantinopol, patriarhatul situându-se în mod firesc „egalul între egali,” adică ecumenismul între bisericile surori devenea real.

Schimbarea statutului şi a rolului României pe plan internaţional a fost recunoscută în toate cancelariile lumii, dar în mersul acestei recunoaşteri se vorbea despre cele trei componente în mod unitar. De ce? Pentru că cele trei elemente se regăseau atât individual, cât şi ca societate în întreg Poporul Român, pentru că nu puteau fi desprinse unele de altele. Toată presa naţională şi internaţională, toţi diplomaţii, istoricii, scriitorii, poeţii, sau cum se spune astăzi din ce în ce mai des, „tot românul,” au pus mărturie privind aceste realizări. Iată un exemplu: Ion Agârbiceanu „Autorul marii fapte rămâne totdeauna totalitatea unui popor, autorul adevărat va rămâne mereu anonim, fiind însuşi Poporul Român,… cu toţi semănătorii de prin veacuri, cu toţi dascălii de ieri, cu întreaga jertfă a uneia dintre generaţiile sale.”

Activitatea aceasta a fost subsumată de Academia Română, redând precizarea făcută de Constantin Kiriţescu, care spunea: „Misionarii cauzei române în străinătate şi-au îndeplinit cu jertfe personale o datorie patriotică. Ei au adus ţării lor mari servicii şi au dovedit în acelaşi timp cât rău pot face unei ţări necunoaşterea în care se găsesc străinii… despre adevăratele stări de lucruri.”

Unitatea naţională – bază a demnităţii naţionale

În România de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, potrivit contextului politic, social, cultural şi religios, cele două elemente s-au condiţionat reciproc, adică unitatea aducea după sine demnitatea, iar demnitatea genera obţinerea unităţii. Acest lucru este valabil atât în ce priveşte Statul Român, cât şi Biserica Ortodoxă Română, pentru că cele două elemente – independenţă şi autocefalie – sunt două deziderate naţionale. Vorbind doar din punct de vedere bisericesc, pentru că acesta este contextul în care Sf. Sinod a stabilit tema în dezbatere, putem spune că Biserica, după Marea Unire, s-a sprijinit în mod cert în organizarea sa pe statutul şagunian şi tradiţia canonică, care sunt elementele de bază ale unităţii bisericeşti după Marea Unire. În acest sens, Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu spunea că „s-a hotărât ca la baza viitoarei legi de organizare bisericească să stea Statutul Organic al lui Andrei Şaguna, de care s-a călăuzit Biserica Ortodoxă din Transilvania timp de 50 de ani”, acesta suferind puţine schimbări şi la el făcându-se cuvenitele adăugiri specifice noii entităţi care se autodetermină şi care a devenit Patriarhie, egală cu celelalte patriarhii.

Lupta şi sacrificiul pentru credinţă şi neam în care s-au remarcat clerici, monahi şi politicieni, şi în general intelectualii ţării, parcă sesizând că vor fi unele scăpări în abordarea unei teme atât de cuprinzătoare, aşa încât, deşi ceva mai înainte numele unora au fost amintite, acum aş da unele detalii. Întâi m-aş referi la mitropolitul Pimen Georgescu, care spunea preotului Ion Grigorescu, rănit în război: „Rana căpătată în război va fi cea mai frumoasă podoabă ce vei avea din timpul păstoriei tale militare!” Al doilea, pentru adevăr aş cere îngăduinţa ca să dau citire unor versuri scrise de Vasile Voiculescu în poezia „Popa din Dealul Sării”:

„…Doar popa singur rămăsese – şi tot urca de ne vedea,…

Vorbea cu noi de biata ţară, ne povestea despre strămoşi,

Şi-nsufleţindu-ne într-una cu focul dragostei de neam,

Ne trimitea chiar el la luptă, iar noi voioşi ne supuneam…!

Dar cum nu mai putea să suie din sat în vârf de-atâtea ploi,

S-a hotărât ca să rămâie şi s-a mutat în deal la noi…

Toţi câţi cădeau loviţi de gloanţe pe pieptul lui se sprijineau,

El îi grijea cu sfânta taină şi-i mângâia până mureau…

A fost apoi un iad şi-o moarte, că toţi vorbeam să nu mai stăm,

Cei slabi de înger dau să fugă şi mulţi spuneau să ne predăm…

Atuncea popa, ca o fiară, sări din şanţ răcnind cumplit,

Ne fulgeră cu vorbe grele, ne ruşină şi ne-a oprit…

Cinci zile ne-am bătut ca leii cu popa-n frunte, când, blestem,

O schijă i-a plesnit în coaste, şi-a mai trântit vreo patru ghem!…

Apoi, senin plecându-şi ochii, muri pe braţe de soldaţi,

Cuvântul său din urmă fuse: cu nici un chip nu vă predaţi!…

Dar azi, când cineva mă-ntreabă, mărturisesc cinstit şi drept

Că fără popa de la Sarea, noi nu ţineam atuncea piept!…”

(V. Voiculescu, „Poezii,” vol. I, Bucureşti 1983, p. 38).

Al treilea, „Misiunea sacră a clerului pe front era mărturisită de protopopul colonel Ioan Dăncilă: „Am îmbrăcat haina ostăşească, dar nu purtăm cu noi nici o armă ucigătoare. Arma Noastră este cuvântul Ţării,” dar el vorbea despre Cuvântul lui Dumnezeu, care în context devine cuvântul Ţării.

Sigur că, după Marea Unire, cele trei provincii „s-au adunat” sub aceeaşi oblăduire, adică a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, care a trebuit să ia în calcul organizarea etnică şi geografică, un permanent deziderat al Bisericii şi al clasei politice din Principatele Române. Dar Biserica nu are în vedere etnia, pentru simplu motiv că în creştinism „nu mai este iudeu nici elin, nu mai este nici rob nici liber, nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că toţi sunt una în Hristos,” (Gal. III, 28); are doar în vedere elementul geografic, iar din acest punct de vedere s-a acceptat vechea organizare din provinciile care au devenit o singură ţară, păstrându-se mitropoliile şi episcopiile, la care s-a adăugat patriarhia.

Unitatea naţională şi Biserica Ortodoxă Română a fost reflectată în predici, cuvântări şi scrieri ale ierarhilor, clericilor, monahilor şi mirenilor. Iată ce spunea Episcopul Melchisedec Ştefănescu: „Strămoşii noştri şi-au vărsat sângele de multe ori, şi-au pus sufletele, pentru ca să ne păstreze nouă patria aceasta.” Apoi privea în viitor şi se întreba: „Oare ce ar zice ei când ar vedea că strănepoţii lor sunt aşa de mici la suflet încât nu voiesc a jertfi pentru viitorul ferice al naţiei nici măcar o deşartă ambiţie, un netrebnic egoism, un orb interes, mai ales când chiar aceasta numai în părere este jertfă?”

Pr. CONSTANTIN CÂRLAN

Parohia Dealu-Zvoriştea

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. arhim Veniamin says:

    Felicitări autorului dar este uşor de recunoscut stilul “Iacobescu”. Interesant pentru cititorii din Bucovina nu este un rezumat al unui articol din “BOR” ci despre participarea preoţilor bucovineni aparţinând de Mitropolia Bucovinei şi Dalmaţiei la acţiunile Primului Război Mondial. Ştiaţi că avem 7 preoţi căzuţi la datorie ? Despre ei nu vorbeşte nici un doctor în istorie made Iacobescu ?

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: