Om şi câine, patrulând pe muchiile ţării

Odată cu domesticirea câinelui, acesta a fost folosit pe scară largă şi în luptele duse de mai-marii vremii, ei folosindu-se de isteţimea şi loialitatea patrupedelor. De la lupta „corp la corp” dintre câine şi om la folosirea acestor canine ca iscoade, santinele. Egiptenii, grecii, perşii, bretonii şi romanii au folosit câinii în diferite misiuni de luptă. Câinii Mastif din Bretonia doborau lesne câinele Molos (utilitar) al romanilor din Epir, de aceea comandanţii romani au dispus achiziţionarea rasei Mastif, perfecţionarea ei, astfel că, în timp, armata romană a ajuns să aibă formaţiuni întregi de luptă organizate din câinii din această rasă bretonă. Mai târziu, Atila Hunul a folosit câini în campaniile sale militare, iar conchistadorii spanioli aruncau în luptă câini cu armuri, antrenaţi să ucidă şi să eviscereze. Nu de puţine ori un câine era capabil să arunce de pe cal un luptător în armură. Frederick cel Mare, în Războiul de Şapte Ani din Rusia, s-a folosit de câini ca buni mesageri sau mascote; Napoleon Bonaparte, la fel. Din cele mai întunecate vremuri ale existenţei sale, câinele s-a simţit bine în preajma omului, aşa cum omul se simţea mai puternic în preajma câinelui său. Astăzi, rolurile militare ale câinilor se rezumă la misiuni poliţieneşti sau utilitare. Utilizarea lor în aceste structuri este aproape la fel de variată ca a rudelor lor antice, deşi tind sa fie folosiţi mai rar în formaţiuni de prima linie. Câinii sunt în primul rând eficienţi la detectarea a diferite substanţe, precum drogurile, explozibilii, sau pot lua urma răufăcătorilor.

 Astăzi doresc să vă prezint doi prieteni, ambii fiind încadraţi într-o structură specială a Poliţiei de Frontieră Române. Câinele din rasa ciobănesc german pe nume Roj şi conductorul său, tovarăşul său de serviciu şi de misiuni, Lucian.

…Iată că paşii m-au purtat spre ieşirea din municipiul Rădăuţi, spre Frătăuţi, la o căsuţă cochetă, frumos împrejmuită de pomi şi verdeaţă, pe o ulicioară de unde răzbătea cântatul unui cocoş şi răspunsul neîntârziat al mai multor câini, dornici să-şi facă somnul de amiază. Pe agentul de poliţie Lucian Fădor îl cunosc de peste 30 de ani, însă o bucată bună de vreme ne întâlneam aproape zilnic, datorită serviciului.

Sunt un om simplu…

L-am rugat să se prezinte mai pe îndelete şi să se aşeze liniştit, căci în timp ce vorbeam nu prididea să facă o savuroasă şi îmbietoare cafea la ibric. A zâmbit.

„Sunt un om simplu, cu dragoste multă faţă de natură, muzică, lectură, câini şi tot ceea ce ne înconjoară şi este frumos. Ca meserie, sunt agent în cadrul Poliţiei de Frontieră, activând în cadrul acestei instituţii de circa 20 de ani, loc unde îmi desfăşor activitatea cu dăruire, cu drag, însoţit fiind de un coleg şi un partener de nădejde, un câine din rasa Ciobănesc German pe nume Roj. În vârstă de 6 ani, Roj este specializat în patrulare-intervenţie.”

Am lăsat cafeaua să se aşeze, să se mai răcească şi am purces către ţarcul din care ne salutau vreo şase câini – unii cuminţi, alţii lătrându-ne copios, aşa cum îi stă bine unui câine căruia i-ai călcat arealul. Dintre toţi, se distingea lătratul ca de lup al vigurosului Roj. La comanda stăpânului se făcu linişte, doar Roj mai lătra bucuros la vederea tovarăşului său, făcând rotocoale în ţarcul spaţios şi curat. De altfel, am apreciat curăţenia din ţarcuri, vasele pentru mâncare şi apă curate; niciun miros urât nu se simţea în juru-ne. Cât am fost coleg cu Lucian, observam că întotdeauna, atât el, cât şi ceilalţi colegi – conductori câini, veneau la serviciu cu cel puţin jumătate de oră mai devreme. L-am întrebat de ce proceda astfel. Şi mi-a răspuns, atingând botul umed al frumosului Roj: „Relaţia om – câine, în cadrul desfăşurării serviciului, a misiunilor aferente, implică faptul că totul trebuie să se bazeze pe un ataşament extraordinar. Astfel că, înainte de a pleca în misiune, cel puţin jumătate de oră trebuie acordată jocului cu câinele, exerciţii de obedienţă pentru a pune câinele în dispoziţie de lucru. Câinele simte această interacţiune şi se pliază automat pe cerinţele conductorului său, aşa încât să fim una şi aceeaşi voinţă. Nu poţi lua câinele ca şi pe cal, de căpăstru, spunându-i hai că avem treabă… Nu. Simbioza dintre el şi stăpân, legătura trebuie să fie atât de puternică ca fiecare să simtă că este iubit, apreciat de către celălalt”.

Primul câine a fost Buck

S-a născut întrebarea firească: Lucian, de când pasiunea pentru animale, pentru câini în special? De altfel, natura e foarte vie în curtea şi casa interlocutorului nostru, căci ochiul şi sufletul pot admira, pe lângă câini, vreo trei pisici, canari, peştişori zbenguindu-se într-un spaţios acvariu, iepuri… şi te simţi liber şi viu atunci.

„Am rămas fascinat în copilărie de lectura şi povestea cărţii lui Jack London «Chemarea străbunilor», în special despre câinele Buck. La 15 ani am primit un câine tot din rasa Ciobănesc German, cu păr lung, pe care automat l-am botezat Buck. Era prin anii ’80 şi nu oricine se afişa cu un „câine lup” pe stradă. După cum bine ştii, eram un rebel de mic, îmi lăsasem plete, căci iubeam muzica rock, lucruri care îi exasperau pe ai mei, oameni la locul lor, cunoscute cadre didactice în învăţământul rădăuţean, Dumnezeu să-i odihnească… Şi ieşeam la lac cu Buck, uneori luam şi chitara, la fel cum astăzi tinerii se adună pe la statuie (cea a lui Bogdan I, vizavi de Mănăstirea Bogdana), aşa ne strângeam noi «la Lac» (fostul lac „Alexandru Sahia”). Era şi expresia… «Ne vedem la Lac». Am căutat de pe atunci cărţi de specialitate, reviste, chit că se găseau foarte greu, şi am încercat un dresaj primar cu Buck, căci îmi era tare drag acel câine, mai ales când mă privea în ochi, ştiind parcă ce vreau. Aveam prieteni, cunoscuţi ce aveau rude pe afară, Germania, Israel, America, chiar, de unde mai primeau reviste şi găseam articole despre dresajul canin, pe care le traduceam mot a mot, pe îndelete, şi astfel reuşeam să descifrăm cât de cât tainele dresajului. Vorbeam cu Buck şi-l rugam (râde) să nu mă facă de cacao când vor veni fetele la întâlnirile noastre de la Lac. Faine şi apuse vremuri”. Îi confirm asta, amintindu-mi de el şi de alţii din generaţia optzecistă. Tineri entuziaşti care făceam schimb de casete audio, benzi de magnetofon, ne împrumutam revistele „Rahan” sau „Pif et Hercule“… Şi iată-ne astăzi depănând amintiri, Lucian la 48 de ani, eu tinzând să urc pe Everestul jumătăţii de veac (l-am şi urcat, la mijlocul acestui Brumărel).

Ştiindu-i pasiunile, în timpul liber dresează şi alţi câini, am vrut să aflu de la Lucian care rasă este mai uşor de dresat şi care se pretează mai greu la a fi dresată. Îmi spune că nu putem vorbi despre rase uşor pretabile şi greu pretabile, ci se poate vorbi doar strict „pe individ”. Fiecare rasă are indivizi motivaţi de o pernă, de o minge sau mâncare şi indivizi care pur şi simplu nu sunt motivaţi şi nu se poate lucra cu ei. Însă îmi spune cu mâna pe inimă că, din experienţa sa, rasa care i-a rămas în suflet şi cu care se lucrează cel mai uşor şi bine, este rasa Ciobănesc German. Ca informaţie, Lucian ne spune că aceşti câini provin din Germania, iar rasa a fost creată de căpitanul Max von Stephanitz, undeva pe la sfârşitul secolului XX, el dorind să obţină un câine de factură utilitară, adică bun la toate. Rasa Ciobănesc German este o adaptare a câinelui Ciobănesc German de Munte. Mai este numit Câine Lup, German Shepherd Dog, Alsacian, Deutscher Schaferhund, GDS. Este o rasă cu un temperament extraordinar. Loial, curios, ascultător, vigilent, alert, curajos şi nu în ultimul rând inteligent, câinele din această rasă este o excelentă companie şi pentru cei mici, pentru copii. Şi Lucian continuă să destăinuie că dresajul nu se poate face fără dragoste şi numai în condiţii de vreme bună. Dresajul se face pe ploaie, pe ninsoare, în mizerie; toate acestea doar având dragoste pentru animal şi pentru pasiunea ta. Un câine dresat va avea dragoste de familia din care va face parte, loialitate faţă de stăpân şi simţul dus până la sacrificiul suprem de apărare a stăpânului şi a proprietăţii. Între toate acestea, câinele dresat corect va avea un echilibru bine definit. Într-adevăr, sunt rase pentru pază şi protecţie, însă ca Ciobănescul German, consideră el, nu există o alta care să înglobeze toate calităţile şi aptitudinile. Plus că sunt rase care nu sunt recomandate să fie în preajma copiilor şi sunt numeroase cazurile când unii câini, deşi dresaţi, au atacat copii ori simpli trecători.

A sărit la comandă şi, ca un resort, a ajuns la gura podului…

Un moment mai deosebit! L-am rugat pe Lucian să ne spună unul din activitatea cu câinele de serviciu Roj, pe timpul executării misiunilor. Ne-a asigurat că sunt multe, însă cel mai memorabil s-a petrecut într-o dimineaţă de toamnă, când, în urma unui apel primit de la operatorul de pe maşina cu termoviziune, s-au deplasat la o casă părăsită. Acolo, colegii care au transmis apelul au detectat mişcările suspecte a trei siluete care păreau că merg aplecate, asta undeva în zona de responsabilitate de pe raza localităţii Vicovu de Sus. Precaută, patrula a pătruns în incinta imobilului părăsit, cercetând minuţios fiecare cotlon. Roj a devenit încordat, aspect care i-a dat de înţeles stăpânului că într-adevăr cele trei persoane s-au ascuns acolo, mai exact în pod, de unde răzbăteau uşoare şuşoteli în limba ucraineană. Roj a ciulit urechile şi, la comandă, a sărit ca un resort până în gura podului, înşfăcându-l de mânecă pe unul dintre cei trei, iar în virtutea inerţiei a căzut cu el în gură, la picioarele stăpânului. Ceilalţi doi au coborât fără alte somaţii, speriaţi mai mult de o eventuală muşcătură a patrupedului, decât de altceva. Fără altă comandă, cei trei fugari, posibil contrabandişti, şi-au lipit trupurile obosite şi tremurânde de perete, trăgând cu coada ochiului la bravul Roj. Camaradul de patrulă şi-a dat seama cât poate face un câine în misiune, uneori suplinind activitatea a doi-trei oameni. Ne mai spune Lucian că un câine dresat are o psihologie anume, aceea de a lucra exemplar şi de a face pe plac stăpânului. Un astfel de exemplar realmente munceşte pentru a-i face pe plac şi a-l mulţumi pe stăpân. Însă asta înseamnă timp mult acordat de mic animalului, suflet pus în toată activitatea cu cel care urmează să fie dresat…

Mai ai timp liber? Îmi zâmbeşte din nou, frecându-şi ochii ca după o mirare. „Timpul liber ţi-l faci. Acum lumea este într-o fugă continuă după bani sau într-o fugă de ea însăşi, acumulând un stres enorm de la serviciu, de la anumite acţiuni cotidiene, sociale, nemulţumiri, frustrări. Timpul liber îl petrec în dresaj, căci aşa mă destresez, dacă se poate spune aşa. Trăiesc în altă lume şi mă simt liber. Relaţionez mai bine cu câinii… cu unii oameni, mai greu.”

Am foarte multă bază în soţia mea şi în cei doi copii

Familia Fădor este una pe cât de frumoasă, pe atât de liberă în gândire şi în tot ceea ce face împreună. La întrebarea cum vede familia pasiunea sa, cum este ajutat, Lucian îmi declară senin că are foarte multă bază în soţia şi copiii săi. Fiica, o adolescentă care visează şi studiază, şi un flăcău în devenire, de 10 ani, iubitori ca şi părinţii lui de muzica bună şi de frumos. Pe timpul plecărilor în misiune, atunci când din varii motive lipseşte din localitate, soţia şi copiii preiau munca de acasă a lui Lucian şi fac curat la animale, le hrănesc şi socializează cu ele prin joacă sau pur şi simplu prin comunicare primară. Recunoaşte că dacă nu ar fi fost înţeles, i-ar fi fost tare greu şi-i mulţumeşte lui Dumnezeu – făcându-şi cruce – pentru frumoasa familie pe care o are. Cred că am văzut şi o lacrimă undeva, în colţul ochilor săi, dar vorbim despre sentimente aici, aşa că e voie…

Am adus în discuţie mitul Moldei, căţeluşa care s-a luptat cu zimbrul pentru a-şi apăra stăpânul, murind pentru apărarea lui Dragoş voievodul… Până unde poate merge loialitatea câinelui? „Da, o putem lua pe Molda ca reper şi nu cred că este doar mit. Ştim foarte multe exemple de câini care şi-au dat viaţa pentru stăpânii lor sau au suferit la moartea stăpânilor, înfometându-se sau, mai ştiu eu, recurgând la alte forme înduioşătoare. Citisem undeva despre povestea emoţionantă a lui Negao, un câine vagabond care a trăit vreo 9 – 10 luni în curtea unui spital din Brazilia, cred, aşteptându-şi stăpânul care murise de aproape un an. Câinele stătea pe treptele spitalului şi a murit acolo, nemâncând aproape deloc, în aşteptarea stăpânului. Sau povestea câinelui Hachico din rasa Akita, un exemplar care îşi însoţea stăpânul în fiecare zi la gară, iar seara îl aştepta cuminte pe acelaşi peron. Chiar şi după moartea stăpânului, Hachico venea la aceleaşi ore la gară, aşteptându-şi – în zadar – stăpânul. A fost şi un film în care stăpânul câinelui este jucat de binecunoscutul Richard Gere. Şi încă o poveste… O familie din SUA hotărăşte să se mute într-un oraş aflat la o distanţă de 2000 km de reşedinţa lor. Din motive numai de ei ştiute, abandonează câinele pe o şosea. După câteva luni, la uşa noii lor locuinţe şi-au găsit câinele epuizat de drum şi foame. Câinele parcursese 2000 km! Miguel Guzman a fost un argentinian care a avut o relaţie specială cu câinele său. După moartea sa, câinele său vine în fiecare dimineaţă la mormântul lui. Interesant este că patrupedul a descoperit singur cimitirul unde fusese înhumat stăpânul. Un câine nu te va trăda niciodată şi va şti să-ţi răsplătească bunăvoinţa într-un mod simplu, iubindu-te aşa cum poate tu nu ştii s-o faci. Eu declar că merg cu Roj oriunde, fără a mă face de ruşine sau fără teama că ar comite vreo acţiune nelalocul ei, pentru că între noi există acel ceva, o simbioză perfectă, între noi vibrează un suflet, unul singur, restul sunt emoţii.

Roj a fost luat de la Centrul Chinologic „Dr. Aurel Greblea” Sibiu, un centru chinologic unde se produc, se cresc şi se dresează câini de serviciu pentru cerinţele Ministerului Afacerilor Interne, dar şi pentru cele ale Sistemului Naţional de Apărare. Aici, Lucian, ca şi ceilalţi colegi „căţelari”, au stat câte 4 luni, departe de familiile lor, pentru a se obişnui cu câinii, pentru a învăţa din tainele dresajului. Ne mai spune Lucian Fădor că dacă cineva doreşte să se apuce de dresaj trebuie să aibă genetic, în sânge, dragostea faţă de animale. Dacă nu, „va strica” acel animal şi-şi va bate joc de el şi de meseria propriu-zisă. Nu poţi dresa mecanic un animal, căci câinele, ca orice fiinţă, are suflet şi noi ştim că un suflet rănit, crescut necorespunzător, produce drame. Drame se întâmplă când un câine ajuns la vârsta pensionării este, de cele mai multe ori, dat uitării la noi. În armatele mari, stăpânii îi iau acasă, îngrijindu-i până la moarte. În armatele unor ţări, câinele, după ce moare, este îngropat cu onoruri militare, situaţie care la noi nu se întâmplă. Spre final, atingând acest subiect al pensionării, agentul Lucian Fădor ne spune cu bucurie că a socotit că atunci când va trece în rezervă, iar Roj va fi gata de pensionare şi va fi nu numai în sufletul stăpânului ci şi în curtea lui, se vor bucura ambii de pensie şi de linişte. Până la pensie, le dorim sănătate, anotimpuri frumoase la fruntariile de nord-est ale ţării şi misiuni uşoare atât lor, cât şi tuturor conductorilor câini, patrupedelor lor specializate în depistarea de tutun, de armament, de fiinţe umane sau specializate în patrulare-intervenţie, cum este şi Roj.

IULIAN IUSTIN MELINTE

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: