Sadoveanu, pe meleagurile mele natale

Fiecare om, când ajunge la maturitate, gustă, privind peste umărul vieţii, din ciubucul dulce al copilăriei. Fiecare om, când ajunge mare şi departe de locurile dragi ale copilăriei, pe unde îl purtau de mână mama şi tata, fraţii şi surorile, răsfoieşte filele albumului din raftul inimii şi caută noi comori încuiate în sipetul sentimentelor. Eu trăiesc cu nostalgia locurilor natale sub pernă şi nu mă lasă cugetul să nu aştern câteva rânduri despre locul pe unde au trecut Ştefan cel Mare ori Mihail Sadoveanu: comuna Vadu Moldovei.

În timpul Primului Război Mondial, „în luna lui Faur, pe o asemenea nebună viforniţă care nu voia să mai înceteze”, scriitorul Mihail Sadoveanu a fost trimis, în calitate de căpitan al unei companii, să se îngrijească de săparea unor tranşee în satul Movileni, comuna Vadu Moldovei, gazdă fiindu-i Profira Cucoş, o femeie harnică care avea „perne, scorţuri şi poclăzi”. Perioada de timp ce i-a fost hărăzită să o trăiască în satul Movileni o descrie cu măiestrie în „Cocostârcul albastru”, cu deosebirea că schimbă numele satului în Cucuieţi, iar pe cel al gazdei sale în Profira Cîrlan, căreia îi spune „madama Cîrlan”, care era „de peste deal, de la Mănăstireni: Un ordin mă trimetea la companie într-un colţişor necunoscut al Moldovei, cu numele Cucuieţi”.

Căpitanul, care a făcut drumul până la Cucuieţi cu sania, descrie satul din comuna mea natală cu lux de amănunte („Într-o vale îngustă, în rovina unui părău găsii satul”), epitetele pline de poezie având menirea de a ne aduce pe retină o vreme cumplită de iarnă. Casele, acoperite cu paie, se încălzeau cu focuri nesătule care trebuia hrănite neîntrerupt cu mesteacăn: „Scoarţe de mesteacăn zvârlite în jar sporiră lucorile focului”. Sau: „În lucirea de amurg a focului de mesteacăn am început a-mi cunoaşte oştenii” care săpau de luni de zile o cazarmă subpământeană. În sat nu existau biserică, nici preot, oamenii făcându-şi rânduielile la biserica din Mănăstireni, de unde se trăgea şi Profira Cîrlan (Cucoş), măritată în Cucuieţi cu Toader Cîrlan. Acolo, „în coastele dealurilor”, oamenii nevoiaşi se încălţau cu opinci umplute cu paie, munceau din greu pentru pânea cea de toate zilele.

Casa Profirei Cîrlan era aşezată „deasupra unui părău, la marginea satului”. Sadoveanu petrecea ceasuri întregi citind cărţi franţuzeşti ori meditând la vremurile ce aveau să vină, cu privirea pierdută şi lipită de cele două geamuri ale camerei prin care vedea „dealurile ninse”. Gazdei sale i se adresa lumea cu „madama Profira” deoarece avea ceva stare materială, ţinând o „dugheniţă cu mărunţişuri”. Portretul fizic pe care i-l face Sadoveanu ne-o arată ca fiind o ţărancă tânără şi în putere, înaltă şi voinică; femeia de treizeci şi cinci de ani avea „ochii căprii mari şi arzători şi nările umflate mirosind întruna parcă ceva”. Trăsăturile psihice ni se dezvăluie din comportamentul de zi cu zi. Se duşmănea cu o altă săteancă, apela la practici mai puţin creştine pentru a potoli duşmanca, credea cu ardoare în superstiţii şi era foarte naivă şi credulă, lăsându-se uşor păcălită de baba fermecătoare care o uşura de făină, slănină şi alte bunuri din gospodărie.

Bărbatul gazdei, Toader Cîrlan, era caporal într-un batalion de contingente vechi „undeva la malul Moldovei”. Bărbatul „cu fruntea mare, puţintel pleşuvă, cu mustaţa groasă şi scurtă ghemuită sub nas” îşi punea întrebări majore, la fel ca mulţi alţi oameni simpli fără carte. Era interesat de soarta războiului, dar profita de prezenţa domnului căpitan în casa sa, asaltându-l cu întrebări şi trăind o adevărată plăcere să pălăvrăgească cu un om citit şi umblat prin lume. Auzise şi el de la alţii că Pământul este rotund şi nu-şi putea explica lucrul acesta, nici dacă există sau nu Dumnezeu, provocându-şi oaspetele la conversaţii nesfârşite, Sadoveanu fiind nevoit să renunţe la cartea franţuzească.

În vremea pe când eram elevă de gimnaziu la şcoala din Vadu Moldovei, doamna dirigintă Virginia Bîrleanu mă lua cu dumneaei în drumeţiile pe care le făcea duminica pe la casele bătrânilor, astfel încât de multe ori am mers la pas în satul Movileni, peste deal. Ce zile minunate de vară! Flori de sânziene şi margarete zvelte se plecau în calea noastră sub mângâierea blândă a vântului, ciocârlii îndrăgostite de soare făceau vocalize sub streaşina cerului, cuci neînţeleşi îşi strigau numele, pâraie vesele fugeau la vale, iar noi treceam dealul pe jos, cu inima plină de toate aceste frumuseţi. De fiecare dată doamna dirigintă îmi vorbea despre Sadoveanu, care a stat în gazdă la Profira Cucoş. Însă ceea ce mă impresiona în mod aparte era povestea hanului de la răscruce de drumuri (drumul dinspre Dumbrăviţa se întâlnea aici cu drumul dinspre Cămârzani şi cu drumul spre Movileni, sub privirea îngăduitoare a pădurii Horaiţa, pădure mare şi deasă): „Vezi ridicătura aceasta de pământ? Aici a fost hanul lui Colţun”. Într-adevăr, din hanul lui Colţun rămase doar un dâmb căruia oamenii nu prea îi dădeau importanţă.

În anul în care Sadoveanu mergea spre Movileni, la hanul lui Colţun a fost somat de o santinelă: „Când am ajuns într-un vârf de deal, între păduri într-un loc sălbatic, la răscruce de drumuri… un han dărăpănat primea prin geamuri sparte vârtejuri fine de viscol; şi vântoasa, voind să-l prăvale din loc, gemea şi urla prin hornurile-i şi odăile-i pustii. În acest loc al hoţiilor şi dramelor necunoscute de odinioară, ne-am oprit”. Marele nostru povestitor, care a fost mereu cucerit de întâmplările de demult, fu pe dată lămurit de soldat: „Domnule căpitan, aici e hanul lui Colţun…”.

În „Cocostârcul albastru”, Sadoveanu scrie despre hanul lui Colţun ca fiind un loc rămas pustiu din cauză că a fost de multe ori călcat de hoţi, şi ca un loc unde s-a făcut vărsare de sânge. Totuşi, „sus în deal, la hanul lui Colţun, între păduri de fag”, a venit călare de departe – sau de nicăieri – badea Isac A Maicei şi s-a instalat la hanul părăsit. El a arătat vornicului locului o hârtie importantă prin faptul că prezenta pecete sturzască. Cine era acest bade Isac? Bărbat cărunt, „cu ochii amărâţi” şi umbriţi cine ştie de ce necazuri, ca orice om încercat de viaţă, grăia blând cu oamenii cuminţi şi la locul lor, părea un bunicuţ blajin care nu ar face rău nimănui. Pesemne că fusese cioban, deoarece avea bucium, cânta din bucium de răsunau dealurile. Posibil să fi fost şi tâlhar, deoarece ţinea pistoalele şi hamgerul atârnate deasupra patului. În ceasurile de tihnă când nu avea muşterii, căci se întâmpla şi lucrul acesta la un han, se dovedea a fi harnic şi bun gospodar, reparând gardul cu nuiele aduse din pădure. Argatul angajat, un băiat sărac pe care îl chema Todiriţă, simţea că badea Isac este înconjurat de mister şi că nu degeaba a ales să trăiască precum un pustnic.

Se întâmplă însă ca la ceas de seară să se abată pe la hanul lui Colţun doi hoţi care se pitiseră în pădure. Bătrânul Isac nu se lăsă intimidat de aceştia, le vine de hac cu mare curaj şi îndemânare, căci „am fost şi eu ca voi în vremea mea ş-am pândit la răspântie. Eu am ciubat mult în codru verde ş-am scărmănat cu gheara multe bărbi de ciocoi”.

Peste puţină vreme nu s-a mai auzit pe dealuri buciumul lui Isac, căci el a părăsit hanul lui Colţun şi s-a retras la schitul de la Durău, pentru a-şi spăla păcatele din vremea în care fusese hoţ de drumul mare.

Îi suntem datori lui Sadoveanu pentru dezvăluirea acestor istorii ce s-au petrecut în comuna noastră. Ce interesant ar fi însă dacă am afla cine a fost acest Colţun, cum a trăit, cine trăgea la hanul lui şi de ce era atât de cunoscut hanul lui.

Mi se pare imperios necesar a ne cunoaşte locurile pe care le-am văzut întâiaşi dată când am venit pe această lume, mi se pare aproape o crimă să nu-ţi pese de locurile care te-au legănat, de oamenii pe care i-ai cunoscut sau care ţi-au influenţat destinul într-un fel sau altul. Sadoveanu este al nostru, al tuturor, este şi al meu prin faptul că paşii săi au atins colbul uliţelor din Vadu Moldovei ori străzile oraşului Fălticeni.

LENUŢA RUSU,

Fălticeni

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: