Merii de lângă drum

Cu mai bine de jumătate de secol în urmă, era impusă la modă şi o poezie de M. Beniuc care zicea că, în ţara care „la sânul ei ne ţine, hrănindu-te, pe tine şi pe mine”, va fi existat un măr ca acela care pe oricine invita către sine: „Drumeţule, să iei fără sfială,/ Că n-ai să dai la nimeni socoteală”! Colectivizarea deja începuse şi, pe urmă, a lua (nu în sensul versurilor de mai sus), la vreme de toamnă, de pe câmpuri şi din livezi, din „averea tuturor”, zice-se că va fi fost aşa, un fel obscur-revoluţionar de a şubrezi sistemul (cum va fi fost şi mai înainte de trecerea „la comun”, încă de pe vremea haiducilor). Mai târziu, situaţia intră (cum-necum…) în vechi făgaşe, fii şi nepoţi de colectivişti (cu voie, cu nevoie) s-au văzut proprietari, iar dacă între timp nu s-au lipsit de proprietăţi (tot aşa cum li s-a întâmplat şi altora după toate frumoasele împroprietăriri din istorie), încă le mai au. Sterpe sau cu oarece barabule, popuşoi, mere etc., de la caz la caz, de-o subzistenţă, de-o afacere. Iar după cum se cam întâmplă în fiecare toamnă, încă dinainte de a se soroci zi a recoltei, aflăm din nou că unora le sunt dijmuite recoltele de furi. Odinioară, ca şi azi, „drumeţule, să iei fără sfială”… parcă invită la „haiducie” acele proprietăţi neîngrădite, nepăzite. Cu diferenţa că istoria va fi fost drăguţă cu unii pe care i-a livrat legendelor ca eroi populari şi hoaţă cu alţii, din zilele noastre, doar înscrişi în dosare de cercetare penală şi deferiţi justiţiei. Că cei care izbutesc să se strecoare neprinşi sunt condamnaţi să-şi roadă merele în anonimat, numai în necazul păgubaşilor!