Sindromul

„Sindrome Italia, la depressione di badanti e colf” (depresia îngrijitoarelor de bătrâni şi a menajerelor), situaţie ştiută de mulţi ani şi recunoscută oficial ca atare (inclusiv ca patologie specifică) de prin anii 2013-2014, a revenit de curând subiect în spaţiul public românesc. Cu ce folos?… Ca o cometă din cele repede căzătoare şi coadă scurtă având, el mai trecuse prin agenda publică în urmă cu mai bine de un an, atunci când senatorul PNL Viorel Badea a contribuit decisiv (el fiind autorul raportului) la adoptarea de către CE a unei rezoluţii privind dreptul la muncă al lucrătorilor casnici (majoritare fiind femeile). Rezoluţia era percepută ca „un pas înainte”… spre recunoaşterea drepturilor acestor lucrători din întreaga lume. Vor fi fiind, de toţi, 53 de milioane (peste 80% femei), în Europa prestând mai ales în Italia, Spania, Franţa, Germania. În Italia, peste 80% sunt străini, româncele fiind dintre grupurile cele mai numeroase în ce priveşte îngrijitoarele şi menajerele. Un pas înainte cam decorativ câtă vreme există anume cerere şi anume ofertă. Iar de aici o situaţie neagră în care se zbat, desigur, şi numeroase sucevence care, pentru nişte parale pe care n-au reuşit să le câştige acasă, au luat mai ales drumurile Italiei şi Spaniei, spre a presta adesea la negru, acceptând să fie exploatate (lucrând inclusiv 18 şi 24 de ore/ zi), abuzate (se vorbeşte inclusiv de abuz sexual), discriminate. Dintr-o perspectivă, s-ar zice că tot răul e acolo, departe. Dar să recapitulăm: de ce-au plecat ele din familii şi de la casele lor?…