Protopopiatul Fălticeni

Despre cimitir: Universitatea veşniciei vs. Focul cremaţiunii (veşnice)

 Într-una din zilele trecute, am aflat de o campanie jurnalistică a unui post de televiziune ce dezbătea o problemă (din punctul lor de vedere) vitală pentru românime: situaţia cimitirelor din România.

Deja nu mai impresionează şi nu mai miră pe nimeni tendenţiozitatea cu care media „deformează” imaginea Bisericii Ortodoxe, prea mult caricaturizată şi terfelită şi de noi, membrii ei. Cu o regie de maestru, şi cu un montaj părtinitor, imaginile cimitirelor erau doar din cimitirele ortodoxe, cele neoprotestante, catolice, musulmane sau/şi evreieşti lipsind cu desăvârşire, ca şi cum noi, ortodocşii, am avea o problemă; oricum, noi eram cei vizaţi… În reportaj nu se spune nimic de cimitirele parohiale luate abuziv de către statul comunist prin „naţionalizare” şi de restituirea lor proprietarilor de drept şi nici nu se menţionează despre Legea cimitirelor care, pentru unii este mumă, iar pentru unii ciumă, în care perdantă este tot Biserica Ortodoxă. Iar la urma anchetei era şi concluzia: importanţa acceptării incinerării, măcar ca variantă la lipsa locurilor de veci..

Dar să le luăm pe rând…

Conform adevărului revelat şi tezei creaţioniste (Fac. 1, 26-31), omul este întocmit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, împodobit cu înfăţişare şi frumuseţe ca o cinstită făptură cerească, spre măreţia şi slava împărăţiei lui Dumnezeu (cf. Molitfelnic, Rugăciunea I de iertare la înmormântarea mirenilor). Sau, altfel spus, omul este negrăita legătură dintre suflarea lui Dumnezeu (sufletul) şi lutul plămădit de mâinile Lui (trupul); de aceea şi Ecclesiastul ne învaţă că la sfârşitul fiecăruia trebuie „ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Eccl. 12, 7).

De fapt, în perioada vetero-testamentară, poporul ales – cel evreiesc – îşi îngropa morţii în morminte săpate în stâncă, amenajate în grădini, sau în grote ori peşteri naturale, iar cei bogaţi îşi permiteau chiar să ridice deasupra mormântului un monument funerar sau un mausoleu (Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, Diac. prof. dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, Ed. IMBOR, Bucureşti, 1994, p.143). Incinerarea era considerată ca o mare fărădelege, sau ca înăsprire a pedepsei cu moartea. De altfel, la aproape toate popoarele antice înhumarea reprezenta un ritual complex, cu importanţă deosebită în ideologiile religioase ale reîncarnării, renaşterii sau chiar a întoarcerii din morţi (amintim aici de piramidele egiptene, de mausoleul din Halicarnas sau de tumulii diferitelor noroade migratoare).

Biserica a perpetuat datina vechi testamentară de înmormântare a celor decedaţi. Astfel, în Evanghelii canonice sunt consemnate mărturii că practica înhumării celor adormiţi era generalizată. Însuşi Mântuitorul Hristos întărea ideea îngropării, ca fiind singurul mijloc de îngrijire a trupurilor celor adormiţi: la judecata viitoare „toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui” (In. 5,28). De asemenea, Lazăr din Betania – „prietenul nostru” – a fost înmormântat într-un mormânt amenajat într-o peşteră ce se vede şi astăzi, „şi o piatră era aşezată pe ea” (In. 11,38); feciorul văduvei din Nain, ce a fost înviat de Domnul, era dus spre locul de înhumare şi nu la incinerare (Lc. 7, 11-15). Mărturia fundamentală a practicii şi învăţăturii Bisericii că trupul celor adormiţi nu este destinat distrugerii ci transfigurării reiese din relatarea evanghelistului Matei despre moartea Mântuitorului pe Cruce: în acel moment crucial din istoria mântuirii neamului omenesc, „mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora” (Mt. 27, 52-53).

Învăţătura Vechiului Testament cu privire la trup este desăvârşită şi desluşită în Noul Testament prin gura Apostolului Pavel, care precizează că „unul este trupul oamenilor şi altul trupul dobitoacelor, altul este trupul păsărilor şi altul este trupul peştilor” (I Cor. 15, 39). Tot el dezvoltă această învăţătură despre trup în mai multe epistole trimise comunităţilor creştine venite la lumina Adevărului prin propovăduirea sa, pentru a înţelege că trupul oamenilor este „templu al lui Dumnezeu” şi în el locuieşte Duhul lui Dumnezeu, avertizând că, „de va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi” (I Cor. 3, 16-17). În alte locuri, Apostolul neamurilor scrie că Duhul sfinţeşte trupul şi-l îndumnezeieşte prin harul sfintelor Taine, acest trup având menirea de a se arăta îmbrăcat în toată splendoarea slavei după învierea morţilor (cf. Rom. 8, 15-17; Gal. 4, 6-7; I Cor. 15, 47-54; Tes. 4, 16-17; Filip. 3,21). Aşadar, conform acestei învăţături pauline, creştinul trebuie să slăvească pe Dumnezeu în trupul său, trebuie să se îndumnezeiască (theosis) în întregime, atât trupul, cât şi sufletul, căci acest trup are menirea de a fi şi el părtaş slavei şi nemuririi (I Cor. 6,13; Filip. 3, 21), va fi înviat şi spiritualizat (I Cor. 15, 44) şi va fi preamărit ca şi trupul Domnului Hristos (I Cor. 6,14).

În simfonie cu mărturiile scripturistice, Părinţii şi scriitorii bisericeşti au consemnat, în scrierile lor, nenumărate mărturii despre rânduiala creştinească a înmormântării trupului, această practică considerându-se ca fiind o „datorie sfântă” (Sf. Ier. Ioan Gură de Aur) şi o „dovadă a iubirii” faţă de cel adormit (Fericitul Augustin).

Sfântul Sinod al Bisericii noastre, prin hotărârea nr.4529/19 iulie 2012, a adoptat câteva măsuri clare, ferme şi obiective faţă de practica necreştină a incinerării morţilor, îngăduită de către unele aşa-zise confesiuni, culte şi denominaţiuni creştine din Occident şi Statele Unite ale Americii (sau, pe scurt, secte şi/sau erezii). Hotărârea la care facem referire subliniază învăţătura Bisericii noastre dreptslăvitoare despre trup şi datoriile faţă de el, aşa cum a fost exprimată şi în hotărârile sinodale din anii 1929 şi 1933. În legătură cu aceasta, se precizează că, potrivit mărturiilor scripturistice, patristice, istorice şi arheologice, Biserica a practicat de la început şi până azi înhumarea (înmormântarea), datoria fiecărui slujitor fiind aceea de a-i lămuri şi determina pe credincioşi „să respecte tradiţia bimilenară a înhumării creştinilor”.

Ca un apendice informaţional, se impune precizarea că „în cimitir[ul ortodox – n.n.] nu se pot îngropa: 1) păgânii, ereticii şi schismaticii. 2) copiii nebotezaţi. 3) ateii şi cei nepocăiţi, care refuză Sfintele Taine. 4) sinucigaşii. 5) cei morţi în duel. În astfel de cazuri este bine să se întrebe episcopul.” (Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Seminarul monahal Cernica, 1940)

Aşadar, aceasta fiind Predania ortodoxă cu privire la îngropare, să vedem ce se stipulează în Legea nr. 102/2014 privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare:

Art. 5.

(1) Administratorul cimitirului este proprietarul acestuia sau cel care deţine dreptul de administrare.

Întrebare: de ce nu se retrocedează cimitirele confiscate abuziv de către Statul român?

(2) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a înfiinţa cimitire publice în fiecare localitate şi de a le organiza astfel încât să aibă sectoare corespunzătoare pentru fiecare cult recunoscut, la cererea cultelor sau a unităţilor locale de cult ce funcţionează în localitatea respectivă.

www.romanidecentenar.ro

Întrebare: Câte primării şi consilii locale din judeţ au înfiinţat noi cimitire comunale sau orăşeneşti după criteriile enunţate în Lege?

(3) În localităţile în care nu există cimitire comunale şi unele culte nu dispun de cimitir propriu, persoanele decedate care au aparţinut respectivelor culte vor fi înhumate potrivit ritului propriu în cimitirele existente în funcţiune, excepţie făcând cimitirele existente în funcţiune ce aparţin cultelor mozaic şi musulman.

Adică, în localităţile unde autorităţile nu s-au sinchisit să înfiinţeze noi cimitire pentru toate credinţele şi mofturile religioase, Statul obligă proprietarii de cimitire (indiferent că cimitirele aparţin Bisericii Ortodoxe, deci parohiilor, sau aparţin unor privaţi) să permită îngroparea oricui, dar exceptându-se cimitirele mozaice (evreieşti) sau musulmane. De ce tu, Stat român, constituit şi din 87% ortodocşi, mă obligi pe mine Biserică Ortodoxă să-mi încalc rânduiala şi Predania, dar îi exceptezi pe unii, din aceleaşi considerente şi motivări ca ale mele, de ordin religios? De ce minoritarii religioşi au mai multe drepturi decât majoritatea ortodoxă? Cum spuneam la început: pentru unii Statul e mumă, pentru noi e ciumă.

(4) De prevederile prezentului articol beneficiază şi persoanele fără apartenenţă religioasă.

Adicătelea, toţii ateii, anarhiştii, liber-cugetătorii, nihiliştii, masonii şi sataniştii trebuie să fie primiţi în cimitirele parohiale ortodoxe, nu?

Noi ştim şi suntem convinşi că în Ortodoxie iubirea de aproapele este necondiţionată şi neexclusivistă, dar nu putem încălca legile noastre creştineşti şi strămoşeşti doar pentru că Statul ne apasă pe grumaji cu bocancul legislativo-juridic. Statul a luat abuziv proprietăţi ale Bisericii prin naţionalizare (inclusiv biserici, case parohiale şi cimitire), lucru reiterat şi întărit prin Legea nr. 213\1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Astfel, în mod abuziv şi injust, Biserica Ortodoxă Română a fost expropriată până în prezent de peste 3600 de cimitire parohiale ce au fost trecute în inventarul public al comunelor şi oraşelor (nemaivorbind de imobile). Numai în dragul nostru judeţ, în 1990 mai rămăseseră doar 3 (trei) cimitire ortodoxe neconfiscate de Stat. În ”contraofensivă”, articolele 39 şi 40 ale Regulamentului cimitirelor al B.O.R. se reglementează pierderea dreptului de concesiune în situaţia părăsirii Bisericii Ortodoxe (a apostazierii), precum şi condiţiile înhumării decedaţilor neortodocşi în cimitirele parohiale.

Iată câte ceva şi despre incinerare:

Practica necreştină a incinerării celor repausaţi se întâlneşte şi înfloreşte azi mai mult în Statele Unite ale Americii şi în unele ţări ale Europei Occidentale, influenţate de „tot felul de religii şi curente orientale asiatice” (Pr.dr. Nicolae Achimescu, Religii în dialog, Ed.Trinitas, Iaşi, 2006, p.341). Pentru astfel de oameni reînvierea unor obiceiuri şi practici păgâne, potrivnice credinţei creştine, cum este aceea a incinerării trupurilor, a devenit ceva obişnuit. Motivele invocate în sprijinul „credinţei” lor ar fi că locurile din cimitire sunt tot mai puţine, înmormântarea tradiţională este prea costisitoare şi prin înhumarea trupurilor în pământ s-ar răspândi microbii etc. Pretexte etico-socialo-igienice de acest fel sunt invocate şi de cei ce fac lobby pentru cremaţiune; ancheta PROtv-istă care m-a stârnit în a scrie aceste rânduri exprima subliminal şi indirect retrogresiunea românilor ortodocşi: „unele ţări europene au trecut peste barierele culturale şi religioase şi s-au îndreptat către incinerare. În Marea Britanie, de exemplu, rata de incinerare a ajuns la 77 %, în Ungaria la 60%, iar în Franţa la 32%. În România a rămas la 0,5%. La noi, Biserica Catolică nu încurajează, dar nici nu împiedică incinerarea. În timp ce Biserica Ortodoxă Română se pronunţă categoric împotriva cremaţiunii. Nu există nici măcar slujba religioasă pentru aceia care aleg să fie arşi, spun reprezentaţii BOR. Şi cum subiectul este încă tabu, statul ar trebui să amenajeze cât mai multe cimitire noi dacă vrea să pună capăt speculei cu locuri de veci.”

Da, se menţine în vigoare următoarea hotărâre a Sfântului Sinod din 15 iunie 1928, reconfirmată prin hotărârea Sfântului Sinod din 20 februarie 1933:

  1. “Preoţii să prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, în cazul când cineva dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica le va refuza orice asistenţă religioasă, fie la înmormântare, fie la pomenirea pentru morţi după înmormântare.[…]
  2. Celor ce totuşi au fost incineraţi sau se vor incinera din proprie voinţă, să li se refuze orice serviciu religios, atât la înmormântare, cât şi la pomenirile pentru morţi.”

Totuşi… măi, PROteve-ule, specula cu locuri de veci nu e de ieri de azi şi nici nu este apanajul BOR. Cu blagoslovenia Statului, au apărut proprietari şi administratori privaţi de cimitire, cu reguli şi servicii funebre (ba chiar şi preoţi) proprii. Pe alocuri, sunt şi preoţi şi administraţii locale care confundă cimitirul cu o feudă sau cu o Fontana di Trevi personală, dar se ştie oare, câte chichiţe se cer şi câte ”piedici” se pun unităţilor de cult care vor să înfiinţeze noi cimitire (parohiale sau mănăstireşti, de exemplu)? Până şi documentaţia necesară este parcă pentru o pensiune sau restaurant de lux.

Aşadar, trupul creştinului nu trebuie aruncat în flăcările cremaţiunii exclusiviste şi în trend spre a fi transformat în cenuşă, ci trebuie aşezat cu „credinţă, cu nădejde şi cu dragoste” în pământul din care a fost plămădit, căci pământul „e locul rădăcinilor şi al vieţii din adânc, el e sacra ţărână prin care merg turmele şi în care coboară morţii, matcă a satului strămoşesc”, după cum iconografía literar scriitoarea Zoe Dumitrescu-Buşulenga (monahia Benedicta) în Cuvântul înainte semnat de la un volum al poetului Ioan Alexandru.

Oricum, Ante mortem nemo beatus (Înainte de moarte nu este nimeni fericit).

Pr. GABRIEL CIOFU, Baia

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: