Într-o vreme pe când la timona acestei ţări ajunseseră vreo 15.000 de specialişti, ne europenizasem, vezi Doamne, atât de cumplit încât trebuia să ne fie jenă, aici, pe pământul nostru multimilenar, a ne afirma mândria naţională, ba chiar şi a arbora, însemnele specifice simbolizând identitatea noastră naţională; trebuia, cu alte cuvinte, să ne fie ruşine (obrazului) că suntem români. Puteam fi orice – unguri, ucraineni, ruşi, bulgari, turci, tătari, papuaşi (ei da, mai ales papuaşi – papuaşii carpato-danubiano-pontici!) numai români nu. În plan cultural, nutrit consistent, cum se ştie, din realităţile noastre social-naţionale, strunei patriotice îi era permisă vibraţiunea doar în gama surdisimo, însuşi libretul literar necesar cerându-se a fi conceput în tonalităţi de un mutisimo, cât mai desăvârşit. Să ne amintim că chiar ilustrisima noastră prezidenţie din vremea respectivă s-a văzut nevoită să decreteze că este (ne)voie să cinstim drapelul nostru naţional, simbolul sine qua non al identităţii noastre globale, fără de care ne este imposibil a ne legitima (fie şi numai în plan festiv) existenţa de stat în lumea contemporană. Cât despre poezia patriotică, e drept că excesiv solicitată şi dirijată în forţă, pe timpul comunismului nostru naţionalist, spre reflectarea aproape exclusivă a cultului personalităţii, ea fusese expusă instantaneu la un regim de ocultă sufocare, prin reducerea la tăcere subită, ca şi cum de pe harta lirică a sufletului românesc ar fi lipsit cu desăvârșire vibraţia dragostei de ţară / patrie, de poporul român, de tradiţiile şi valorile proprii, zămislite de acesta într-o existenţă multimilenară, marcată de jertfe, privaţiuni şi sacrificii frizând uneori chiar limitele imposibilului. D-ale tranziţiei noastre originale!
Ei bine, recent, un intelectual din Ţara Ardealului, descins în Bucureşti de pe la poalele din lăuntru ale Carpaţilor Apuseni, răspunzând la un nume identic cu al unui mare erou al istoriei românilor, profesorul doctor Marin IANCU, cărturar, publicist, critic şi istoric literar de insistentă orientare spre relevarea valenţelor intrinseci, cele estetice, proprii actului de creaţie literară, posesor al unei semnificative bibliografii personale (între titlurile de referinţă de pe fişa sa înscriindu-se şi un studiu monografic consacrat fostului nostru Profesor Alexandru Piru), a „riscat” elaborarea şi editarea unui volum de poezii patriotice, extrase din inventarul poeziei româneşti de referinţă, intitulat Poezia Războiului de Reîntregire a Neamului şi a Marii Uniri (Bucureşti, Editura Anamarol, 2018, 278 p.). Fiind întocmită de un specialist de formaţie filologică, antologia beneficiază de un aparat critic corespunzător, menit să satisfacă pretenţiile cel puţin minimale ale unui lector avizat, fiind înzestrată cu un cuvânt înainte (Sentimentul românesc al fiinţei, p .5-6) semnat de Nicolae Băciuţ, o postfaţă suficient de elocventă (Marele vis al Unirii, p.273-281) semnată de însuşi alcătuitorul ediţiei – Marin Iancu – , de note explicative (care puteau mai multe) şi o bibliografie orientativă concludentă, bazată pe repere editoriale (4 poziţii) dar mai ales jurnalistice (10 poziţii) şi electronice (3 poziţii), care, luate împreună şi asociate cu selectarea şi stabilirea textelor incluse în sumar, ne dau certitudinea unei lucrări de autentică seriozitate. Dacă mai precizăm şi faptul că antologia în discuţie este prevăzută şi cu o sugestivă ilustraţie alb-negru (ilustraţia de pe copertă este, ca de obicei, policromă), reprezentând chipuri şi icoane de pe câmpul de luptă sau figuri ale eroilor neamului, ori monumente care le-u fost acestora consacrate etc., putem fi siguri că cititorii acestei cărţi vor avea toate îndreptăţirile să aprecieze măcar satisfăcător această întreprindere editorială datorată în egală măsură antologatorului şi editurii al cărei administrator răspunde la (re)numele Rodica Elena Lupu.
Fireşte, o bună parte dintre autorii antologaţi sunt nume care n-au cunoscut consacrarea literară, unii dintre ei s-au stins din viaţă năprasnic în toiul bătăliilor, răpuşi de gloanţe, de schije sau de baionete ale inamicilor, chiar pe câmpul de luptă (cum a fost cazul, sublim, al bucovineanului Ion Grămadă, eroul de la Cireşoaia, Oituz, sau al lui Constantin T. Stoica, căzut eroic la cota Spinul de lângă Titeşti-Vălcea şi câţi alţii mulţi care abia dacă avuseseră timp să încerce timid a se apropia de poziţiile poesisului, rămânându-le urmele pe fronturile din publicaţiile care le deschiseseră cu generoasă prudenţă coloanele lor. Ei pot fi socotiţi astăzi nişte adevăraţi eroi necunoscuţi căzuţi în dublă ipostază eroică, de atac spre cotele Parnasului şi de apărare şi întregire a Ţării, noi având măcar datoria, sacră, de a răspunde la îndemnul „Presăraţi pe-a lor morminte/ Ale laurilor foi/ Spre a fi mai dulce somnul/ Fericiţilor eroi.” (Vezi Imnul eroilor, p. 27 şi 28, în antologia de faţă). Căci ei şi-au dat obolul de jertfire supremă pentru ca noi să propăşim în armonie, muncind în linişte şi pace, urmărind scopuri lucrative, aducătoare de beneficii personale sau/şi colective, iar nu răspunzând ca proştii la tot soiul de incitări absurde şi interesate, prin participări la mitinguri în cadrul cărora urlăm şi ne dedăm la violenţe fără a înţelege măcar o iotă din motivaţia ocultă a acestor „acţiuni de protest”).
Dar să revenim la antologia lui Marin Iancu, notând că între eroii acesteia – id est EROII NEAMULUI – întâlnim în detaşamentul de scriitori de diverse calibre axiologice şi orientări patriotice, şi nume remarcabile, consacrate, ale literaturii noastre, cu poezii subsumabile temei, precum Dumitru Panaitescu-Perpessicius care şi-a pierdut braţul drept în luptele de la Turtucaia, tot în aceste împrejurări tragice George Topârceanu căzând într-un prizonierat prelungind pe durata a doi ani la bulgari Octavian Goga, înrolat ca simplu soldat pe frontul din Dobrogea (după cum ne informează Marin Iancu în postfaţă), poate ca răspuns la chemarea imperativă a latinităţii neamului (vezi, în acest sens poemul Latinitatea strigă din tranşee) Camil Petrescu, luptând în Ardeal (rănit la Cincu) dar şi la Mărăşeşti şi Caşin-Oituz, sau pe Eugen Lovinescu în calitate de combatant în spatele frontului. Ţinând cadenţa, fiecare în tempou-i specific, îi găsim încolonaţi, răspunzând „prezent” la apelul lui Marin Iancu, pe o seamă de alţi combatanţi pe frontul liricii patriotice, precum poeţii Mircea Dem Rădulescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Alfred Moşoiu, T. Murăraşu, Aron Cotruş, Şt. O Iosif, Vasile Voiculescu, Andrei Bârseanu, Alexandru Vlahuţă, Victor Eftimiu, Adrian Maniu, Ion Pribeagu (alias Isac Lazarovici) inclus în antologia de faţă doar cu o singură poezie cu bătaie pe mai multe fronturi, care, tocmai din această pricină, socotim că merită să fie reprodusă: ÎN ŢARA MEA: „În ţara mea sunt văi şi munţi şi flori,/ Şi diamante,/ Şi sunt sticleţi atât de mulţi în capete savante!…/ Poeţii timpului sărac slăvesc albastrul zării,/ Şi creşte-atât de mult spanac pe lanurile ţării.// În ţara mea sunt tei şi plopi,/ Şi zarea-i diafană,/ Şi-n ţara mea jandarmi şi popi au lefuri de pomană;/ Şi-n ţara mea sunt flori de myrt,/ Principiu sau idee,/ Sunt vorbe de păstrat în spirt, expuse în muzee.// Din larg de câmpuri vin zefiri şi tuturor dau veste/ Că-n ţara mea sunt trandafiri şi fete/ Ca-n poveste,/ Idile nasc şi se desfac subt luminiş de lună,/ În ţara mea onoarea-i fleac şi dragostea/ Minciună.// Şi-n ţara mea sunt mulţi părinţi ce plâng morminte/ Multe…/ Şi pribegesc scrâşniri din dinţi…/ Dar cine să le-asculte,/ Când e minciuna pe amvon şi nedreptatea-i lege,/ Când guvernanţii-s de carton/ Şi nepăsarea rege?”(p. 69)
Desigur, compartimentul liric al poeziei patriotice româneşti din sfera de incidenţă a antologatorului Marin Iancu îi înregimentează, cum era şi firesc, şi pe poeţii nonbeligeranţi, însă cu aderenţă elevată la temă, dintre care considerăm că merită a fi reţinuţi un Ioan Neniţescu (nu neapărat pentru Pui de lei, prea solicitată o vreme, cât pentru Voinţa neamului cu două versuri de o stringentă actualitate, de ştiut pe de rost şi de aplicat întocmai de toţi cei care şi-au croit acces la fotoliile din sfera stăpânirii: „În ţara noastră românească vrem înşine stăpâni să fim,/ Şi stăpânirea ţării noastre cu nimenea s-o împărţim.”), apoi Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Ion Brad, Ion Horea, Al. Andriţoiu, Radu Cârneci, Nicolae Tăutu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Nicolae Băciuţ, Ion Alexandru, Corneliu Vadim Tudor, Grigore Vieru (din Basarabia), Marele Absent (din Bucovina), col. John McCrae, Georg Trakl…
Spre încheierea acestei succinte prezentări, oferim cititorilor noştri un text poetic încărcat de patriotism virulent, semnat de Adrian Păunescu: SCRISOARE CĂTRE GUVERNUL ROMÂNIEI: ”„Ce sorcovă şi târguri ai în steag/ Şi ce poşircă îţi bălteşte-n sânge,/ Guvern al inaniţiei, beteag,/ De nu auzi Ardealul care plânge?/ Tu nu-nţelegi coşmarul vieţii lor// Că sunt abuzuri cu nemiluita/ Şi că n-au cui să-i ceară ajutor/ Românii din Covasna şi Harghita? /De propria ta ţară te fereşti/ Şi imposibil s-o conduci îţi este,/Că ai ajuns să fii, la Bucureşti,/ Guvernul unei alte Budapeste./ La noi acasă, alţii sunt stăpâni,/ Baţi temenele la Înalta Poartă,/ Persecutaţi, doar fiindcă sunt români, /Românii din Ardeal nu te mai iartă./ Guvern de indigo şi din mancurţi,/ Te blestemă, descoperindu-ţi vina,/ Ceilalţi români, vânduţi la ale Curţi,/ În Basarabia şi Bucovina./ Guvern al României, surdomut,/ Eşti plin de păcăleli şi plin de fumuri,/ Dar clopote de moarte au bătut/ Pentru acest popor ajuns pe drumuri./ Ca-ntr-un coşmar, te caut şi te strig,/ Să nu mai tot suceşti cuţitu-n rană,/ Prin lanţuri şi prin foame şi prin frig,/ Însângerând condiţia umană./ Tu eşti în stare să ne-ntorci pe toţi/ La cea dintâi Comună Primitivă,/ Să fim un neam de criminali şi hoţi,/ Ce-şi jefuieşte propria colivă./ Guvern fără de ţară, pune punct/ Acestei fraze care te cuprinde/ Şi-ngroapă idealul tău defunct/ În groapa României suferinde./ ŞI lasă-ne! Dispari brutal,/ Eliberează, cu grăbire mare,/ De boala ta românii din Ardeal,/ Guvern murdar de propria trădare!” (p. 189-190) Acestei poezii cu tonalităţi pamfletare fireşti îi lipseşte totuşi un moto, rostit pe la 1821, la Padeşul Olteniei: PATRIA ESTE NORODUL, IAR NU TAGMA JEFUITORILOR ! (Cu o condiţie: norodul să fie cât mai puţin nerod.)
De menţionat, în final, că simţul selectivităţii propriu lui Marin Iancu a vizat, în egală măsură ca gama amplă a sentimentelor patriotice degajate de antologia pe care ne-o propune să se bazeze pe înfăptuiri poetice situate, oricum, sub auspiciile valorii estetice, relative, astfel încât cartea de faţă să nu poată cădea în păcatul de a fi socotită doar o colecţie de lozinci generoase.
Comentarii