Dacă-l întrebai pe tata despre ziua când s-a născut, culmea, nu putea să-ţi răspundă. Ştia doar anul 1914. Nu ştia că se născuse pe 26 septembrie.
În schimb avea foarte bine întipărită în minte ziua de 22 august 1941. De ce?! Fiindcă pe 22 august 1941 fusese rănit la Friedenthal, în una din bătăliile pentru ocuparea Odesei. Dar nu numai că a fost rănit, a fost cărat în spate de un camarad al său şi, apropiindu-se ruşii, a fost abandonat într-un lan de popuşoi. Norocul lui a fost că ruşii au înaintat (era în fapt de seară) şi n-a trecut niciunul pe respectivul rând de popuşoi şi nici n-a fost văzut. „Băgau baioneta şi-n ăia morţi şi-n ăia răniţi” îmi spunea tata.
A reuşit în respectiva noapte să se strecoare printre cuiburile de mitralieră ale armatei sovietice şi a ajuns în marginea unui pârâu. N-a îndrăznit să încerce să-l treacă; piciorul stâng, în zona gleznei, se ţinea de el doar prin carne – oasele au fost zdrobite, se pare, chiar de un cartuş dum-dum. S-a acoperit cu buruieni şi a stat în apropierea ruşilor până spre după-amiază, când au înaintat ai noştri şi l-au recuperat.
A fost purtat dintr-un loc în altul şi, în final, a ajuns la spitalul de campanie de la Grădiniţa. A fost diagnosticat pentru amputarea piciorului, dar a fost salvat de un medic neamţ; i-a cruţat piciorul şi, după vindecare, a fost, din nou, trimis pe front.
Uitându-mă în livretul lui militar am constatat că, tot în luna august, în data de 23 a anului 1944, figurează ca prizonier în URSS. Şi este adevărat!
Se retrăgeau din Ucraina, trecând Nistrul pe la Moghilev. Podul era minat şi nemţii strigau să nu mai urce nimeni pe pod. „Fiecare voia să scape” şi, pentru a nu lăsa podul în mâna ruşilor, nemţii l-au aruncat în aer cu tot cu armata de pe el. Tata a fost între cei norocoşi care au reuşit să treacă Nistrul, până la aruncarea în aer a podului.
În prima sau a doua noapte de campare s-au pierdut (furat) doi cai şi cel care îi avea în primire (Nichita) a fost lăsat în urmă să caute caii. Când au ieşit din sat, maiorul îl strigă pe tata: „Papuc, dar dacă ăla nu mai vine?! Predai trusa medicală (tata făcuse un curs de 3 luni, la Roman, de medicină veterinară) şi rămâi şi tu. Ne găseşti la Lipnic. Cai vă faceţi!”.
Povestea-i mai lungă şi tata, împreună cu Nichita şi încă unul (Păduraru, a dormit la o casă şi n-a auzit când s-a dat plecarea), toţi trei au fost, se pare, ademeniţi de către o fată, într-o casă şi luaţi prizonieri, de către nişte partizani. Au ajuns în lagărul de la Jmerinka, de unde, după câteva luni, au reuşit să fugă şi, deşi s-a tras după ei, niciunul n-a fost rănit.
În ultima zi a lunii august 2017, tata, la aproape 103 ani, a plecat la cele veşnice, după ce cu o zi înainte a spus: „S-a gătit! Dacă trebuie să mărg, în noaptea asta eu mărg!”.
Astea sunt trei zile ale lunii august, foarte importante pentru existenţa şi plecarea tatălui meu, Papuc Ştefan, din Lisaura.
Acum, dacă e să spun şi ceva despre mine, de multe ori am glumit despre ziua mea de naştere de la mijlocul lunii mai: „Eu cred că am fost conceput de 23 august; tata a fost la defilare şi a venit acasă cu un harbuz mare şi… uite aşa am apărut eu pe lume“.
CONSTANTIN PAPUC
Comentarii