Noi suntem condamnaţi la pierzanie, dar ne bucurăm pentru ucrainenii din România

Acum câteva zile, m-am întâlnit întâmplător în centrul oraşului cu o bună cunoscută, învăţătoare la clasele primare, care mai mult decât altele îşi educă elevii în spirit naţional, deşi nu face paradă de patriotism. E o fire calmă, liniştită, de natură pozitivistă, care, de obicei, vede partea plină a paharului. De aceea m-a mirat răbufnirea-i de emoţii şi revoltă: „Vedeţi ce se întâmplă în România?! În timp ce noi aici ne sufocăm din cauza ucrainizării învăţământului şi cu atâta amar ne menţinem identitatea, parlamentarii români au votat legea privind instituirea Zilei limbii ucrainene în România. Frumos răspuns de mulţumire deputaţilor Radei ucrainene care ne-au scos limba română din şcoli!”.

Aşa cred mulţi români din ţinutul nostru, o reacţie similară am avut şi eu la aflarea ştirii despre decizia parlamentului României de a institui la 9 noiembrie Ziua limbii ucrainene şi a acorda susţinere financiară pentru sărbătorirea acestei date în localităţile unde locuiesc compact persoane de etnie ucraineană. Însă, judecând la rece, mi-am zis că trebuie să mă bucur de condiţia ucrainenilor din Patria noastră istorică România. Măcar acolo să trăiască mai bine şi mai liber, dacă aici mereu nu le ajung atâtea lucruri de importanţă vitală. Şi-apoi, ucrainenii din România n-au nicio vină de constrângerile, de deznaţionalizarea forţată de care suferă românii din Ucraina. Desigur, am fi bucuroşi ca Ucraina să respecte paritatea, privind drepturile celor două minorităţi naţionale, despre care a ridicat atâta vâlvă, făcând reproşuri României. Conform acestei „parităţi”, ar trebui să primim şi noi anual pentru necesităţile spirituale câte un milion de dolari de la statul ucrainean, aşa cum primeşte minoritatea ucraineană în România. De fapt, românilor din Ucraina li s-ar cuveni o sumă mult mai mare, căci sunt în număr de jumătate de milion faţă de 51.703 persoane care s-au declarat de etnie ucraineană la ultimul recensământ din România, anul 2011.

Având un loc asigurat în parlament şi în Consiliul minorităţilor naţionale (organ consultativ pe lângă guvernul României), ucrainenii au deja şi o sărbătoare a limbii materne, susţinută oficial de Statul Român. Amintim că din 2011 în România funcţionează o Lege referitor la educaţia naţională, ce prevede acordarea drepturilor minorităţilor naţionale la toate formele de învăţământ în limba maternă. În art. 45 al Legii se menţionează că la cerinţa părinţilor sau profesorilor pot fi organizate grupe, clase sau şcoli cu elevi care studiază în limba maternă, iar dacă elevii nu au această posibilitate la domiciliu, autorităţile locale vor sprijini acordarea transportului până la localitatea apropiată cu predare în limba maternă, se vor îngriji ca elevii să dispună de cazare şi masă gratuită. La noi se observă un proces invers, şcolile cu limba română de predare urmând să dispară definitiv în apropiaţii trei-cinci ani. Drepturile de care se bucură minorităţile naţionale în România constituie o dovadă elocventă a temeiniciei statului care nu se teme de cetăţenii săi. Numai un stat şubred, neîncrezut în suveranitatea sa se răfuieşte cu minorităţile, învinuindu-le de eşecurile politicii promovate de vârfurile corupte ale puterii. (MARIA TOACĂ, „Zorile Bucovinei”, Cernăuţi)