Despre familii

A plecat Dumitru Vinţilă la Preabunul. Promisese că pleacă în 2025, dar, pentru că nu s-a ţinut de cuvânt, ne-am dus să ne luăm rămas bun de la el. Ne-am adunat, ca de fiecare dată, câţiva din redacţie – care cum s-a putut sustrage de la „fabrică”, de lângă „furnal”, care era în localitate sau neprins de treburi importante. Ne-am dus, ca de fiecare dată când un truditor de-al nostru a trecut la cele veşnice, cu suflet greu, cu lacrimă în colţul ochiului. Loc de rugăciune, de plecat fruntea, de îmbrăţişat cei îndoliaţi, de spus vorbe care să aline, cât poate fi alinată, familia.

Ne-am strâns la căpătâiul lui noi, cealaltă familie a sa. Doar noi eram la ora aia acolo, oameni cu care a lucrat de-a lungul anilor, în amintirile cărora există. Noi şi dragii lui, pe chipurile cărora se citea durerea ultimelor sale luni de viaţă, dar şi pacea care începea a pune stăpânire pe ele o dată ce sufletul său şi-a găsit liniştea.

Am şezut acolo şi l-am evocat pe „nea Mitică” al nostru. S-a întâmplat ca locul ăla, unde se plânge, unde se dă frâu durerii, să devină unul de amar, dar totodată plăcut răgaz de duioasă aducere aminte, cum nu-mi amintesc să fi fost vreodată. Am mutat acolo un colţ de redacţie, durerea s-a dat puţin la o parte, ne-am adunat roată şi am dat drumul poveştilor. Căci poveşti cu el avem, tare multe, toţi. Aşa cum e într-o familie. Poveşti din vremuri de demult şi din vremuri mai apropiate, poveşti de muncă şi din viaţă, poveşti prin care, prin umorul şi felul său special de a fi, Dumitru Vinţilă ne va rămâne într-un colţ de suflet. Poveşti care ne-au unit sufletele în durere, dar, în acelaşi timp, le-au alinat.

www.romanidecentenar.ro

Am stat acolo şi-am povestit despre „nea Mitică” al nostru şi am plecat cu sufletul uşor. Şi nu am fost singura care a avut sentimentul că ar fi fost mulţumit să ne vadă aşa, amintindu-ne zâmbind de el.

Zâmbind îl păstrez şi eu în suflet. Venea în redacţie dimineaţa să-şi ia ziarul, mult timp după ce se pensionase. Numai el ştia cât de uşor sau cât de greu venea, nu se plângea niciodată. Hâtru, cum îi era felul, îşi declara ziua prezentă „mai bună decât cea de mâine” şi continua să vină. Într-o dimineaţă, cu echilibru precar, cu mers şovăit, mi-a spus din uşă – parteneră de dans fiindu-i eu de vreo două ori în viaţă: „Doamna Mirela, n-aţi fost aseară la discotecă!”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: