Un jurnal este un amestec de culoare, de rigoare, de realităţi, de fragilitate, dar şi de forţă şi, de ce să nu spunem, de multă (dacă nu măcar de puţină) fantezie.
Însă un jurnal personal este şi un refugiu, o necesitate creativă a autorului/ autoarei, un spaţiu de explorare a propriei fiinţe, dar şi a universului celorlalţi semeni. Dar este şi o formă de artă, dacă ne gândim şi la jurnalele intime ale unor scriitori, care s-au constituit într-o specie literară aparte a genului memorialistic. Interesant şi surprinzător, dar nu în totalitate, este şi gestul unei distinse profesoare de umanioare de la Liceul „Ion Luca” din Vatra Dornei. Interesant pentru că a reuşit să consemneze atâtea fapte şi impresii pe durata unui întreg an, îmbrăcându-le pe toate în frumoasele straie ale limbii române. Se putea altfel? În niciun caz, doar predă umanioarele la un liceu de prestigiu.
Puţin surprinzător pentru mine este faptul c-a scris o asemenea carte. E drept, Doamna este o fire veselă, agreabilă, comunicativă, dar este de viţă… ardeleană. Şi, după câte îi ştim, ardelenii sunt foarte scumpi la vorbă. Dar m-am dumirit de ce a scris aşa. Doar căsătoria a adus-o în scumpa noastră Bucovină, iar în noua familie a devenit bucovineancă. De-abia când a scris această carte constată, cu nostalgie, dar fără părere de rău, c-au trecut 32 de ani de când şi-a unit destinul cu inginerul Relu, iubitul ei soţ, devenind astfel „de-a noastră”.
Ajungând la această însemnare, trebuie să arăt că Doamna scrie cu nedisimulată mândrie despre acesta, pe care-l consideră şi un foarte bun bucătar. Nu de puţine ori dânsul a rămas acasă pentru a pregăti mâncare pentru una-două zile, chiar pregătind „o nemaipomenită ciorbă cu sfeclă roşie sau o tocăniţă de viţel”. Dar Relu se dovedeşte şi un admirabil ghid şi povestitor, precum şi un cunoscător al multor legende ale plaiurilor bucovinene.
Tocmai de aceea Doamna povesteşte şi despre plimbările pe munte, numai cu Relu sau şi cu prieteni, despre care scrie cu mare entuziasm. Bunăoară, s-au întâlnit „cu un cioban şi-o ciobăniţă, tineri şi omenoşi, ne-au ospătat cu urdă, caş şi jântiţă. Curat şi sănătos”. Cu ei s-au întins la vorbă. Tot cu acest prilej i-a prins şi o furtună, pe care Doamna o descrie mai frumos decât Calistat Hogaş.
Familia fiindu-i din Ardeal, destul de des se urcă în maşină şi trec peste munţi. De fiecare dată descoperă noi valenţe ale plaiurilor pe care le străbate, deşi le cunoaşte ca-n palmă. N-aţi fost pe acest traseu? Atunci citiţi rândurile scrise de Doamna şi vă veţi îndrăgosti de acele plaiuri, ba chiar poate veţi pleca la drum, ca să le vizitaţi. Şi vizitele la cealaltă familie, din Ardeal, se constituie în adevărate sărbători şi pentru familia Romanică.
Cu mare emoţie povesteşte cum au sărbătorit Paştele: pregătirea pentru a merge la Înviere, drumul până la biserică, discuţiile cu oamenii întâlniţi pe drum, slujba de Înviere, drumul spre casă. Şi cum să n-o recunoască toţi dornenii? Doar sunt zeci de ani de când le educă şi le instruieşte copiii şi tinerii. Şi-apoi, împreună cu Relu sunt o prezenţă activă în viaţa oraşului!
Şi nunţile sunt un foarte bun prilej de-a mai sta la sfat cu rudele şi prietenii: „Ne-am reunit întreaga familie. De obicei, când ne întâlnim, rămânem de vorbă până la miezul nopţii. Întâlnirea de-acum nu face excepţie.
Ne-am povestit cu toţii ce-am făcut de când nu ne-am văzut. Sigur c-am tot vorbit la telefon, dar altceva e când stai faţă-n faţă şi sfătuieşti”.
În acest caz, cu amănunţime, povesteşte pregătirea pentru nuntă, drumul spre nuntă, nunta propriu-zisă şi impresiile de după nuntă. Pe toate le prezintă cu lux de amănunte, cu satisfacţie şi cu mândrie, în unele cazuri dându-le chiar o notă umoristică.
Un loc aparte în preocupările Doamnei îl ocupă însemnările despre viaţa de zi cu zi din liceu, preocupările adolescenţilor. Adevărate sărbători sunt atunci când, cu diferite prilejuri, se întâlneşte cu grupuri de actuali elevi sau absolvenţi.
Absolvirea promoţiilor de elevi se face o dată la patru ani şi fiecare revedere parcă este mai entuziasmantă decât cea anterioară. Dar întâlnirea cu prima promoţie rămâne de neuitat! Unde mai pui că săptămânal se întâlneşte cu fetele sale la muzeul oraşului, unde le învaţă arta cusutului.
Cum era şi normal, le-a dat elevilor să scrie o scrisoare despre familia fiecăruia. A aflat din scrisori aspecte interesante despre viaţa fiecărui elev, dar şi destule necazuri din viaţa lor. Cum a fost cu eleva care fusese scoasă din casă în stradă, de tatăl ei, chiar în seara de Crăciun! Dar ea şi mama l-au iertat, acesta fiind bolnav de cancer. A aflat şi alte lucruri neplăcute…
Dar este entuziasmată când reuşeşte să-i angreneze pe toţi elevii într-o acţiune de caritate: o fetiţă de un an şi jumătate, având o tumoare pe creier, trebuia operată, iar familia ei n-avea posibilitatea să-i plătească operaţia. E mulţumită că toţi dornenii s-au implicat în această acţiune de caritate, fiind foarte mândră de ei.
Are mare încredere în tinerii pe care-i educă: „Să nu devină o turmă de de oi, condusă de tâmpiţi (nu-mi plac asemenea cuvinte) spre prăpastie. Să nu facă parte dintre cei care votează corupţi, impostori, trădători, că nu vor deveni complici la nelegiuiri. Să întâlnească în viaţă persoane potrivite conform propriilor principii de viaţă” conchide Doamna.
Dar activitatea la catedră, şi nu numai, o determină să noteze şi episoade triste. Astfel, întâlneşte „părinţi divorţaţi, copii bulversaţi, cuvinte aruncate la voia întâmplării, fără responsabilitate. Asist frecvent la scene neplăcute, adolescenţi frustraţi, dezorientaţi, care simt nevoia ca şi noi, dascălii, să-i înţelegem, să le fim aproape. Am uneori un sentiment de neputinţă, că nu pot să fac mai mult pentru ei. Decât să-i ascult, să vorbesc cu ei, să le dăruiesc o parte din timpul meu”. Doam-nă, v-aţi propus exact ce le putem oferi noi, dascălii!
Este o foarte bună observatoare a vremii. Chiar în timpul unei obişnuite deplasări spre sau de la liceu, face destule consideraţii; printre altele, şi asupra vremii. Şi, cum vremea la munte este foarte schimbătoare, are ce ne povesti, exact ca un meteorolog.
Dar n-o preocupă numai vremea, ci şi vremurile în care trăim. Îşi exprimă revolta împotriva conducătorilor vremelnici, care schilodesc şi învăţământul românesc prin măsurile pe care le iau. Aceleaşi constatări şi pentru cultura românească. Dar „românii nu se identifică cu deputaţii, senatorii, politicienii zilei, cei care îşi măresc salariile, pensiile, indemnizaţiile de orice fel, pentru furt, pentru corupţi, pentru imoralitate”. Amară, dar foarte adevărată reflecţie!
Consideră că şi unii indivizi izvorâţi din asemenea societate sunt schilozi sufleteşte pentru că unu: „crede că l-a prins pe Dumnezeu de-un picior. Nu-şi poate explica cum a dat norocul peste el. Acum este ţâfnos, poartă o blană de lup şi are privirea unei vulpi. E făcut ca prin caracter şi intelect să distrugă. Pacoste mare! Poate că în munca sa Creatorul a mai obosit şi i-au scăpat şi asemenea exemplare. Este o dramă că suntem contemporanii lor”. Aţi întâlnit asemenea specimene ? Feriţi-vă de ele!
Şi, pentru că Doamna ştie foarte bine ce trebuie să facă, face, convingându-mă prin faptul că-n fiecare seară se face bilanţul în familie al zilei trecute şi sunt trasate liniile pentru ziua următoare, care sunt repetate şi dimineaţă. Am fost impresionat că însemnările dintr-o zi nu sunt expediate doar în câteva enunţuri. Aproape din fiecare zi însemnările sunt ample, întinzându-se pe cel puţin o pagină; multe din evenimentele la care face referire sunt redate cu lux de amănunte.
Destul de multe însemnări se referă la activitatea casnică, din bucătărie.
Deşi timpul le este foarte limitat, câteodată ei uită să termine de pregătit mâncarea şi se-ntind la o şuetă. Aşa au depănat şi frumoasele lor amintiri despre primul copil.
Aflăm că grădinăritul este o pasiune pentru familie, dar şi o plăcută petrecere a timpului liber, o eliberare completă de stres. Culegerea căpşunilor din grădină, răsăditul sfeclei, prăşitul culturilor, plivitul legumelor, culesul dovleceilor, precum şi alte activităţi desfăşurate în grădină zi de zi îi conferă Doamnei multă linişte sufletească şi confort fizic. Iar Relu şi Nomo, japonezul, prietenul familiei, se ocupă de-o posibilă plantaţie de wasabi. Nu strică şi-un asemenea experiment.
Un capitol inedit în viaţa familiei Romanică este cel al politicii făcute din plăcere, ca un spectacol, ca un experiment. În destule zile pomeneşte de activitatea desfăşurată în perioada unei campanii electorale. Dar ea n-a dat roade. N-au fost destui dorneni care să răspundă apelului pe care l-a făcut. „N-am fost o câştigătoare, dar mă consider o învingătoare. Pe mulţi i-am impulsionat să aibă curaj, să-şi înfrunte teama, să iasă din carapace, să comunice ceea ce simt, să ia atitudine”. Realiste, dar şi optimiste concluzii! Dac-ar fi promis dornenilor marea cu sarea…
„Doamnă dragă, banu-i ochiul dracului: dacă nu-l stăpâneşti, te încalecă şi nu mai scapi. Eu ce-am făcut, am făcut pentru oameni. Trăiesc pentru ei şi prin ei” i s-a confesat un primar ardelean, aflat la al şaselea mandat.
Distractive sunt pasajele în care descrie momentele în care mergea la coafor şi apoi la şedinţa foto. Pur şi simplu a fost nevoită, pentru că trebuia să ataşeze şi fotografii la dosarul de candidat la primăria municipiului!
În însemnările sale zilnice face des referiri la învăţăturile desprinse din diferite cărţi: „Scrisoarea lui Gargantua către fiul său Pantagruel”, „Mihai Eminescu – românul absolut”, „Sentimentul românesc al fiinţei” şi multe altele, prezentându-şi părerile despre fiecare în parte.
Apreciază mult reprezentaţiile date în oraş de unele teatre. Iar biblioteca este un alt locaş de cultură în care-şi petrece timpul. Cu elevii a organizat aici diferite evocări, despre Ion Luca, Ciprian Porumbescu, George Enescu, Mihail Sadoveanu, Mihai Eminescu, Al. I. Cuza, Ion Creangă, I.L. Caragiale ş.a.
Tot la capitolul „Cultură” menţionează şi participarea la „Dialogul artelor”, manifestare care se desfăşoară în diferite localităţi ale judeţului. Consideră acest dialog o activitate culturală deosebită şi foarte interesantă.
Din destule însemnări desprindem şi marea ei dragoste pentru animalele de orice fel. Foarte simpatic este episodul în care aflăm despre relaţia stabilită între o pisică şi o găină. Afecţiunea pentru Negruţ, căţeluşul, dar şi durerea pricinuită de pierderea lui generează o relatare de-o gingăşie rară. Într-o zi, acesta a plecat, nu se ştie din care motive, şi nu s-a mai întors. Şi asemenea episoade sunt destule.
Să nu vă-nspăimânte numărul mare de pagini al acestei cărţi. Oricum sunt sigur că Doamna n-a reprodus în carte toate însemnările sale din jurnal. Cititorul, fie el cadru didactic, medic, inginer, elev are ce învăţa din această carte scrisă cu trudă, pricepere, talent, pasiune şi inteligenţă. Nu degeaba Doamna şi-a intitulat-o „Jurnalul unui om cu / minte”. Doamna a dat dovadă de ambele atribute pe care le-a menţionat. În jurnal sunt reproduse experienţele de viaţă trăite de autoare într-o viaţă de educator. Cum se spune, Doamna şi-a luat inima în palme şi-a prezentat-o cititorilor. Alese felicitări, Doamnă Jenica Romanică!
prof. GH. DOLINSKI
Comentarii