Câteva reflecţii la un veac de la prima conflagraţie mondială (CLVI)

Acuzatorii l-au considerat pe rege principalul vinovat şi l-au alungat de pe tron

Meditând asupra dramei trăite de România Mare în vara anului 1940, se naşte cea mai elementară întrebare: în ce măsură a fost criteriul numeric al populaţiei străine din teritoriile cedate un motiv esenţial spre a abandona aceste teritorii? Au fost justificate cererile ţărilor vecine, URSS, Ungaria? În Basarabia şi nordul Bucovinei trăiau, în 1940, după ultimele date statistice general acceptate, 15,50% ucraineni, 11,34% ruşi, 7,27% evrei, 4,91% bulgari, 5,12% găgăuzi, greci etc, dar 53,49% români în ansamblul populaţiei. La aceeaşi dată, în teritoriul cedat Ungarei trăiau – şi o scrie istoricul american Keith Hitchins într-o sinteză de istorie a românilor apărută în 2013, în cea de-a patra ediţie – 37% maghiari şi 23% evrei şi secui, la care se adăugau 50% de români. Însă în ambele cazuri ne uimeşte şi ne mâhneşte azi modul în care s-a produs invadarea teritoriilor şi manifestarea urii sălbatice a cotropitorilor, a minorităţilor şi trupelor sovietice, la răsărit, şi a administraţiei ungare în teritoriile transilvănene, care într-un singur an au exterminat în cele mai groaznice chinuri nu mai puţin de 3.373 de persoane, în special din rândul elitelor româneşti (în cazul cifrei ultime, rezultatul cercetărilor îi aparţine lui Milton G. Lehrehr).

Sovieticii – pretinşii purtători ai celor mai înalte idealuri umaniste – au organizat în Basarabia şi nordul Bucovinei, ca şi în Ţinutul Herţei, aşa-zise „celule comuniste”, din rândurile minorităţilor rusofone şi ale evreilor, care au acţionat ca nişte bande criminale şi au încălcat cele mai elementare norme de convieţuire umană faţă de soldaţii şi ofiţerii ce se retrăgeau în mod paşnic şi aveau ordin să nu răspundă provocatorilor, spre a evita conflictele militare. În esenţă, aceste forţe locale au blocat căile de acces, mijloacele de transport, gările spre a împiedica evacuarea unor bunuri importante, ca şi refugierea unei părţi a populaţiei româneşti care nu voia să rămână în teritoriile ocupate de inamic. Erau, de asemenea, blocate accesele spre depozitele de carburanţi, alimente, muniţii, armament, arhive, echipament rulant, locomotive, garnituri de tren etc. S-au scris, în cei 100 de ani care au trecut, sute şi mii de pagini despre cum s-au petrecut toate acestea. La Bălţi, de pildă, comandantul pieţei, ofiţerul Gheorghe Borş, nota, la 1 iulie 1940, că „din cauza bandelor comuniste şi a unităţilor mecanizate sovietice, care puseseră stăpânire pe oraş şi se dădeau la acte de terorism, s-a ajuns la o astfel de situaţie, încât orice încercare de-a mai salva ceva a fost zadarnică”. La Chişinău – relata medicul colonel Nicolae Cerchez, la 28 iunie 1940 –, după ce a plecat ultimul tren cu soldaţi şi refugiaţi spre România, „o mulţime entuziastă de copii, copilandri, oameni maturi, bărbaţi şi femei s-a adunat în gară, agitând panglici şi steguleţe roşii şi strigând numele lui Stalin, dar delegaţii sovietici au venit mult mai târziu, împreună cu o unitate de tunuri, după ce s-a înnoptat”. La Soroca, bande înarmate de evrei şi rusofoni au împiedicat evacuarea arhivelor şi bagajelor, ca şi a efectelor personale ale ostaşilor şi ofiţerilor; circa 250 de evrei înarmaţi cu revolvere şi ajutaţi de trei plutoane de cavalerie sovietice i-au terorizat pe ostaşii şi refugiaţii ce încercau să se salveze”. Într-o notă informativă din acele zile se arată că, numai la 28 iunie, sovieticii au capturat, ajutaţi de aceste grupuri aşa-zis comuniste, circa 60.000 de arme tip Z.B., 1.3000 puşti mitraliere, 450 de tunuri, 40.000 de pumnale, precum şi circa 100.000 de civili care doreau să se refugieze în România.

Pe baza unei note ultimative cerute de sovietici s-a creat o comisie mixtă româno-sovietică. Ea a acţionat între 28 iunie – 31 septembrie 1940 şi a obligat partea română să predea sovieticilor circa 200 de locomotive, 500 de vagoane de călători, 12.000 de vagoane de marfă. Sovieticii au pretins cu titlu de „despăgubire pentru daunele produse de armată şi de administraţia română în retragere” bunuri în valoare de 644.330.956 lei. După calculele românilor, această sumă era de circa 20 de ori mai mare decât cea reală. Ulterior, experţii români au ajuns la concluzia că valoarea totală cu care a fost păgubit statul român în momentul retragerii armatei şi administraţiei sale din teritoriile cedate s-a ridicat la suma de 286.400.000.000 lei. În intervalul 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941 au fost deportaţi din aceste teritorii cedate peste 300.000 români.

La Herţa, unde ruşii au intrat printr-un abuz generat de trasarea greşită de către Molotov a liniei de frontieră, soldaţii români în retragere au fost umiliţi şi batjocoriţi, fiind întâmpinaţi cu gloanţe de un grup de evrei (singurii minoritari care dominau comerţul în acest târguşor). Românii au răspuns cu acel pretins „pogrom” de la Dorohoi, unde au fost ucişi şi răniţi evrei într-un număr similar celui al grupului care a acţionat la Herţa.

Faţă de toate câte povesteau ostaşii ajunşi în ţară şi refugiaţii din aceste teritorii cedate, ca şi faţă de nemulţumirile generale, care au cuprins întreaga populaţie, s-au formulat grave acuzaţii din partea oamenilor politici din opoziţie sau pur şi simplu de către cetăţeni de rând.

La 1 iulie 1940, generalul Ion Antonescu îi scria regelui: „Majestate, Ţara se prăbuşeşte! În Basarabia şi nordul Bucovinei se petrec scene sfâşietoare. Mari şi mici unităţi abandonate de şefi şi surprinse fără ordine se lasă dezarmate. Funcţionarii, familiile lor şi ale ofiţerilor au fost lăsate pradă celor mai groaznice urgii. Materiale imense şi depozite militare acumulate în ultimul timp, au rămas în mâna inamicului”… Autorul îl acuza pe suveran că i-a minţit pe români că „suntem înarmaţi până-n dinţi”, că el este „cel mai puternic rege din Europa”, că „nu vom ceda nicio brazdă” din pământul ţării. El crede că a sosit timpul „să ne strângem rândurile” şi „să salvăm ce se mai poate salva!”.

Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu împreună cu 12 foşti miniştri şi prim-miniştri propun un guvern de „uniune naţională” şi cer „mobilizarea generală a armatei. Să discutăm cu Germania şi cu Italia cu arma în mână”, iar „regele Carol, dacă vrea să rămână pe tron, în aceste condiţii, să rămână! Dacă nu, mai bine să plece!”. Marele ziarist şi om politic Pamfil Şeicaru îi relata Marthei Bibescu şi ea nota că exista o grupare radicală, în frunte cu el, care cerea „o soluţie radicală”…, „să fie alungat câinele, Carol al II-lea, căţeaua, Elena Lupescu, şi căţelul, Marele voievod de Alba Iulia!”.

Existau şi opinii mai drastice, care priveau lucrurile în adâncul lor. Istoricul Florin Constantiniu citează părerile unui contemporan, simplu şi modest profesor de liceu, Ion Fodoreanu din Turda, care scria: „Nu din cauza împrejurărilor externe, ci pentru că suntem nevrednici. Pentru că ne merităm soarta. Pentru că nu merităm nicio consideraţie din partea niciunui mare popor. Pentru că suntem vinovaţi cu toţii, până la ultimul, de nenorocirile noastre. Care este vina noastră? Este de căutat în chiar concepţia noastră de viaţă. Scopul vieţii noastre este huzureala, luxul, trândăvia, destrăbălarea. (…) Şi, într-o zi, minciuna în care am trăit s-a răzbunat, iluziile s-au prăbuşit şi noi am rămas atâta cât eram, aşa cum meritam: nişte nemernici, uitaţi în voia soartei”.

În acest context, de acuzaţii generale de toate felurile, de sus până jos, un apropiat al regelui – cel care semnase, alături de Mihai Manoilescu, Dictatul de la Viena, adică Valer Pop, unul din oamenii rămaşi încă om de încredere al regelui – i-a propus acestuia, la 2 septembrie 1940, să-l cheme în fruntea guvernului pe Ion Antonescu. Era – zicea Valer Pop – un „general cinstit”, un om „cu prestigiu şi autoritate”. Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu au fost şi ei de acord şi i-au promis „specialişti” din partidele lor, „oameni tehnici”. Fabricius, ministrul german la Bucureşti – care era în tratative clandestine cu generalul Antonescu încă din vremea când acesta era cu domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa (Râmnicu Vâlcea) – îi telegrafia imediat lui Hitler şi îi zicea: „…am găsit un Om, în fruntea guvernului român, care este ferm hotărât să execute importantele noastre cereri”…

Nimeni nu se încumeta să ia conducerea ţării. El singur, Antonescu hotăra. Avea să încerce! Dar nu toate încercările reuşesc. Ţara era însă la un moment de prea grea răscruce. Antonescu voia să readucă la statul român toate teritoriile pierdute pe nedrept. Voia să distrugă, într-o alianţă cu Germania, statul care i s-a părut cel mai bine înarmat şi atunci de neînfrânt, imperiul roşu care ne-a luat ceea ce fusese şi a rămas şi azi al nostru, înaintea celui mai înalt dintre împăraţii lumii, Cel de Sus.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: