Înlocuitorul

 Vă povestesc ceea ce mi-a spus un prieten. El susţine că întâmplarea este adevărată, a trăit-o chiar el. Am schimbat numele personajelor, denumirile societăţilor. De asemenea, o voi povesti ca pe o trăire de-a mea, pentru a nu supăra pe nimeni.

Era pe la începutul lunii mai, când în instituţia noastră a venit o contabilă nouă, cu un nume întâlnit mai rar, Iolanda. Asta nu ar sări în ochi, de obicei, pentru că salariaţii vin şi pleacă. Puţini sunt cei care stau mulţi ani. Iar venirile şi plecările, în ziua de astăzi, sunt frecvente. Şefii vin şi pleacă pentru că aşa vor partidele politice, cei mai mulţi salariaţi vin şi pleacă pentru că aşa vor şefii.

Iolanda, contabila nouă, era tânără şi foarte frumoasă, de aceea a sărit repede în ochii tuturor!

Chiar din prima zi, eu şi colegii, mai bine zis eu şi subalternii, pentru că eu sunt şef de birou, am ajuns la concluzia că Iolanda era cea mai frumoasă femeie din instituţie, poate chiar din municipiu.

Când contabilul-şef a venit cu ea în biroul nostru, pentru că eu, chiar dacă-s şef, stau în birou cu încă cinci colegi, şi m-a rugat să am grijă de ea, dar mai ales să o învăţ meserie, toate privirile noastre au căzut asupra mâinilor Iolandei. Nu pentru a vedea dacă acestea sunt gingaşe, ci pentru a vedea dacă are verighetă! Şi avea! Cei necăsătoriţi au oftat amar, cei căsătoriţi au oftat… şi ei! Dar şi unii, şi alţii au început, pe ascuns, să-şi facă planuri de bătaie pentru cucerirea noii colege.

Eu aveam un avantaj faţă de ceilalţi colegi bărbaţi: mi-o dăduse contabilul-şef în primire ca să o învăţ meserie. Şi am hotărât, chiar de-a doua zi, să trec la fapte.

Am mers la birou cu un sfert de oră mai devreme, dar şi cu un buchet frumos de flori. Interesant este că nu am fost primul intrat în birou, ci al doilea, adică după Matilda, singura colegă femeie din birou până la venirea Iolandei.

— O, Constantine! Ca întotdeauna demonstrezi că eşti nu numai un şef bun, ci şi un om respectuos, unul dintre cei mai gentlemani bărbaţi pe care i-am cunoscut în viaţa mea! Bărbatu-meu a uitat că azi e ziua mea, că am împlinit 36 de ani, tu nu! Se cunoaşte că nu eşti căsătorit! Cumperi flori şi ţii minte zilele de naştere ale femeilor. Cei căsătoriţi au uitat de flori şi de multe altele! Mulţumesc!

A luat florile din mâna mea, m-a îmbrăţişat şi m-a pupat de-a răsunat biroul. În timp ce Matilda mă ţuca tare şi cu forţă, am auzit în spatele meu uşa deschizându-se şi închizându-se, dar nu am putut să văd cine a intrat.

— Mă iertaţi pentru că am intrat aşa, fără să bat la uşă! am auzit-o pe Iolanda, fiindcă ea intrase atunci când auzisem uşa.

— Nicio problemă, domnişoară, sau doamnă! Ne-am sărutat în afara serviciului, mai bine zis, în afara orelor de muncă la stat! Un minut ne-am îmbrăţişat şi pupat, aşa, în particuler. Astăzi sărbătoresc împlinirea vârstei de 36 de ani, iar domnul Constantin, şeful nostru, mi-a adus flori şi m-a binecuvântat gospodăreşte!

Cât aş fi vrut să nu fie Iolanda de faţă la scena cu Matilda!

— Sunt doamnă! Vă urez şi eu mulţi ani şi sănătate!

— Mulţumesc mult! Eu sunt Matilda, el este Constantin, tu eşti Iolanda! Aşa trebuie să ne adresăm, simplu, pe nume, pentru că suntem colegi.

— Am înţeles. E bine aşa. Mă bucur că am nimerit într-un colectiv frumos.

Au venit şi ceilalţi colegi de birou şi am început ziua de muncă.

Din discuţiile Iolandei cu Matilda, cât şi cu noi, am aflat că a lucrat, imediat după terminarea facultăţii, la o agenţie imobiliară, timp de trei ani, apoi la o mică societate care făcea garduri, şi altele, din fier forjat, în final la o societate de construcţii. Soţul ei, nu ne-a spus ce meserie are, face mult teren, într-o lună, şase, şapte zile dacă stă pe acasă.

În după-amiaza, cât şi în seara acelei zile m-am gândit, m-am tot gândit, m-am frământat să răspund la o întrebare: fac bine dacă îi fac curte? Mintea îmi spunea că nu fac bine, inima-mi spunea că da! Până la urmă, noaptea, cu întunericul ei, adunat la singurătatea mea, a fost un sfetnic bun. A învins inima!

A doua zi am adus-o pe Iolanda lângă mine, să lucrăm împreună, ca să înveţe meserie. Zilele treceau, ea, ascultătoare şi harnică, învăţa, iar eu, încet-încet încercam să-i intru în sufleţel. Ajunsesem să vorbim deschis, să ne spunem glume. Am mai aflat că iubeşte muzica, lectura, filmele, teatrul, că avem multe afinităţi. I-am cumpărat bilete la spectacole, i-am plătit de câteva ori şi televiziunea prin cablu.

Într-o după-amiază, după terminarea programului, încălzit de cele două sferturi de vin consumate la ziua unui coleg, am condus-o pe Iolanda câteva sute de metri, mai bine zis până la poarta spitalului.

— Ştii ceva? Hai să ne întâlnim astăzi, mai târziu, undeva, la un pahar de vin vechi şi bun, să stăm de vorbă mai pe îndelete! i-am propus.

— Nu cred că-i bine!

— Ai cuvântul meu că nu va şti nimeni de întâlnirea noastră. Servim un vin vechi, bun, o cafea, o gustare fină, pe fondul unei muzici deosebite.

— Nu cred…

— Dacă vrei la tine, e bine. Dacă nu, atunci în garsoniera mea.

— Nici!

— Cunosc un local cu mult gust, intim, ferit, cu lumina mai slabă, cu separeuri mici, şi care se cheamă chiar „Intim”.

— Nu am auzit de el.

— E în spatele băncii ABXZ.

— Tot nu ştiu!

— Ne întâlnim în faţa băncii şi mergem împreună. Sunt cincizeci de metri, maxim. La ora 20 e bine?

— Cred…

— … că da. Ora 20. Te aştept. Pa!

Cele trei ore şi jumătate de la despărţirea de Iolanda şi până la ora 20 au trecut repede.

M-am spălat, m-am parfumat, mi-am pregătit un costum, cămaşă, cravată, să arăt a om serios. Am avut emoţii mari, tremuram, nu altceva! Degeaba am încercat să fluier sau să fredonez melodii, nu a mers. Sincer, nu mai dădusem niciodată întâlnire unei femei căsătorite. Şi cu Iolanda a fost greu. Mi-au trebuit luni de zile şi niţel vin la bord ca să-mi iau inima-n dinţi.

La ora 19.50 eram în faţa băncii. Afară era încă soare, era cald, frumos, iar eu tremuram! De frig? De frică? De emoţie? Mai mult cred că de emoţie.

Când mai erau două minute până la ora 20, în faţa mea s-a oprit un tânăr înalt, bine legat fizic, cu ochii negri pătrunzători.

— Dumneata eşti domnul Constantin? m-a întrebat el.

— Da. Cum să zic!… Da! m-am fâstâcit eu.

— Îmi pare bine! mi-a zis, după care mi-a strâns mâna de-am crezut că mi-o face aşchii! Eu sunt Daniel, soţul Iolandei. Domnule, nevastă-mea te roagă să o scuzi că nu a putut veni la întâlnire. A băut astăzi un pahar de vin, la ziua colegului pe care l-aţi sărbătorit împreună, şi o doare capul. Tare. Aflând însă că-i vorba de vin vechi, bun, cafea, gustări fine şi muzică deosebită, m-am gândit să vin eu în locul ei la întâlnire!

Constantin Horbovanu