Cu două săptămâni înainte de Crăciunul anului 2003, soţii Pânzaru au avut o aşa-zisă consfătuire de familie, la care au participat şi cei trei băieţi ai lor, chiar dacă aceştia nu au dreptul la opinie, nici la vot. Cu această ocazie, au stabilit ce sumă de bani vor cheltui pentru petrecerea cât mai frumoasă a Crăciunului şi ce vor cumpăra în acest sens. Cu zece zile înainte de Crăciun, prin grija doamnei Pânzaru, congelatorul familiei era deja plin cu carne, iar debaraua, prin grija domnului Pânzaru, adăpostea două damigene cu vin şi una cu ţuică de prune.
Cu o săptămână înainte de Crăciun, pentru a fi mai eficienţi la cumpărături, cei doi soţi şi-au împărţit sarcinile: domnul să cumpere, din piaţă, fructe şi legume, conform unei liste, doamna să-şi cumpere, de la magazinul Central, o rochie mai acătării, adică, mai pe româneşte spus, Moşul să-i aducă şi ei un cadou frumos.
Au ieşit din casă odată: el spre piaţă, ea spre o prietenă cu care urma să meargă să-şi aleagă rochia. Dar înainte de-a merge la magazin, conform unui vechi protocol, cele două doamne vor servi câte o cafeluţă.
Domnul Pânzaru nu s-a oprit nicăieri la cafea. A mers direct la piaţă. Chiar la intrare a dat peste ţărani cu găini, cocoşi, gâşte sau curcani în braţe. Fiind fecior de negustori, nu stătu mult pe gânduri şi începu să se negoaţe cu aceştia. Ca să nu mai spun că de la un evreu din Dorohoi învăţase cum să aleagă păsările sau cum să le găsească beteşuguri, ca să le mai scadă la preţ. Într-un final, se opri la un ţăran cu patru curcani frumoşi, frumoşi! I-a examinat, învârtit, sucit… Nu le-a găsit niciun cusur.
— Bade, i-a zis ţăranului, aşteaptă cinci minute! Dau un telefon şi, mai mult ca sigur, îţi cumpăr unul!
La douăzeci de metri distanţă, chiar la intrarea în cârciuma pieţii, dădu peste un telefon public. Fise avea, dar mai avea ceva: mult zgomot de la cârciumă, dar şi de la piaţă. Formă numărul de telefon de acasă.
— Alo!…. E gălăgie!… Mă auzi?… Eu te aud greu!… Sunt la piaţă!… Am ajuns la piaţă!… Da!… Sunt curcani foarte frumoşi!… Da!… Şi preţul e convenabil!… Graşi, frumoşi!… Să iau unul?… Ce zici?!… Doi?… Să cumpăr doi curcani?!… Dacă zici tu!… Bine. Pa!
După ce a pus telefonul în furcă, a mers la ţăranul cu cei patru curcani.
— V-aţi hotărât? a întrebat ţăranul.
— Da.
— Pe care-l vreţi?
— Pe doi!
— N-am înţeles. Eu sunt de la ţară, mă prind mai greu la glume!
— Nu glumesc. Cumpăr doi curcani.
— Aha!…
— Ce se întâmplă dacă eu cumpăr doi curcani?
— Înseamnă că aveţi bani!
— Nu.
— Aveţi mulţi musafiri de Crăciun sau Anul Nou!
— Nu.
— Aveţi congelatorul mare!
— Nu.
— Gata! M-am prins! Aveţi cap! Sunteţi documentat! Ştiţi că cea mai bună carne e carnea de curcan!
— Ştiu că e bună carnea de curcan. Ştiu că am cap, dar şi dumneata trebuie să ai cap!
— Ă?!
— Dacă eu iau doi curcani, înseamnă că trebuie să faci o reducere! Asta voiam să aud de la dumneata!
— De ce să fac reducere?
— Ca să ţi-i cumpăr. Dacă nu faci reducere, merg la nenea ăla de colo şi cumpăr de la el.
S-au mai tocmit, s-au înţepat, până la urmă au convenit un preţ. După ce-a plătit, a băgat curcanii în saci, unul într-o mână, celălalt în cealaltă mână, şi a luat-o spre casă. Dar până acasă a făcut trei opriri, fiindcă cei doi curcani, împreună, aveau 15 kg. A ajuns acasă la două minute după nevastă-sa. Când a intrat, ea îşi aşeza paltonul pe cuier.
— Ce ai în sacii ăia? a întrebat ea. Parcă mişcă ceva!
— Curcanii! a răspuns el, în timp ce-şi ştergea transpiraţia de pe faţă şi gât.
— Ce curcani?! Ai cui?
— Ai noştri! N-ai zis tu la telefon să cumpăr doi curcani?!
— Cred că ai băut! Când ţi-am zis?! Când am vorbit la telefon?!
— În urmă cu jumătate de oră!
— În urmă cu jumătate de oră ai sunat acasă şi eu ţi-am zis să cumperi doi curcani?!
— Da!
— Omule, aminteşte-ţi că am ieşit din casă împreună! N-ai vorbit cu mine! Naiba ştie ce număr ai format, cu cine ai vorbit! Ai nimerit la vreo cucoană, iar ea şi-a bătut joc de tine!…
N-aş fi aflat de această întâmplare dacă amicul Pânzaru nu m-ar fi chemat să-i tai curcanii, căci el nu taie păsări. I-am spus că nu tai nici eu. Mi-e milă. A apelat şi la alţii. Niciunul dintre cei întrebaţi nu a vrut să-i taie. Atunci am dat telefon la un profesionist, un cioban, o cunoştinţă de-a mea dintr-un sat aflat la cincisprezece kilometri de oraş, de la care mai cumpăr miei, oi sau iepuri la sărbători. Şi pentru că nici eu, nici Pânzaru nu aveam maşină, am apelat la un tip, o cunoştinţă de-a amicului, care la întoarcerea acasă ne-a încasat la preţ de taxi!
— Gata! a răsuflat el uşurat, după ce am pus pe masa de la bucătărie curcanii tăiaţi, curăţaţi, pârliţi şi cinătuiţi.
— Nu-i gata! a zis doamna Pânzaru.
— Ce vrei să spui?! I-am cumpărat?
— Da.
— I-am tăiat? I-am curăţat? I-am pârlit? I-am cinătuit?
— Da.
— Ce trebuie să mai fac?
— Nu mai avem loc în congelator! Nu am unde să-i pun, şi aşa, în casă sau în balcon, nu stau până la Crăciun! Vinde-i!! Scapă de ei până nu se strică! Şi dacă nu găseşti amatori să-i vinzi, dă-i de pomană domnului Costel care a pierdut atâta timp pentru tine!
Constantin Horbovanu
Comentarii