E o mare fericire pentru mine că locuiesc la ţară, chiar dacă lucrez în oraş, ca învăţător, la o şcoală generală. Zece kilometri parcurg de acasă până la şcoală, adică douăzeci, dus şi întors. Şi am, sincer vă spun, copii foarte buni, numai că, ştiţi cum e treaba, cu noua tehnologie, mai mult stau în casă, la desene, filme, decât la joacă sau vorbesc la telefon, vrute şi nevrute. O fetiţă scrie poezii, alta cântă la vioară. De citit, doar patru sau cinci copii, din clasă, citesc. I-am întrebat ce animale au văzut în realitate, şi mi-au spus că doar câini, pisici şi şoareci. Şoareci mai rar. M-am hotărât: trebuie să-mi ajut elevii să vadă cât mai multe animale.
— Gicule, mai eşti coproprietar la ferma aceea de vaci şi viţei, care funcţionează chiar în fostele grajduri ale CAP-ului? l-am întrebat, într-o zi de primăvară târzie, pe vecinul meu de la ţară, se înţelege.
— Da.
— Pot veni cu clasa mea de elevi din oraş să vadă vacile şi viţeii?
— Sigur. Când vreţi, când puteţi.
Pe la începutul lunii iunie, după ce s-au astâmpărat ploile, că a plouat continuu aproape două săptămâni, am hotărât, împreună cu cei mici, să facem o vizită „doamnelor vaci”, cum s-a exprimat un băieţel. Am „împrumutat” un microbuz de la un amic, am pus nişte motorină, i-am îngrămădit puţin pe copii, vreo optsprezece, pentru că şase nu au putut să meargă, şi direcţia la ferma de vaci a lui Gicu şi asociaţii. Chiar dacă plouase mult până cu o zi înainte, afară era frumos, cald, vreme care îndemnă la drumeţii. Copiii erau veseli, puşi pe glume. Gicu nu era la fermă. Greşeala mea, nu-l anunţasem că mergem. S-a oferit să ne arate ferma şi să ne spună câteva cuvinte despre vaci şi viţei moş Năstase, bătrânul care era de serviciu în acea dimineaţă, şi care mi-a plăcut. Hâtru! Le-a arătat copiilor viţeii mai mari, viţeii mai mici, cum stau, unde stau, cum sunt hrăniţi… Apoi vacile, cum sunt hrănite, adăpate, mulse… Totul. Pe un ton glumeţ. Copiii s-au ataşat de el ca de un bunic. O fetiţă l-a luat chiar de mână. Îngrădită cu un gard modern de sârmă, ferma se întindea de la drumul pietruit şi până la un pârâu aflat în vale, la peste 300 de metri. Totul a fost perfect până ne-am dus să vedem pârâiaşul. Acolo am dat peste cinci vaci care-şi făceau siesta, dar atât de murdare de noroi, un noroi negru, cum nu mai văzusem în viaţa mea! Copiii au făcut ochii mari, au început să râdă şi să-şi dea ghionturi.
— Copii, să ştiţi că nu-i de râs! le-a zis pe un ton serios moş Năstase.
— De ce? a întrebat cineva.
— Pentru că aceste vaci sunt suferinde. Aceste fiinţe, atât de frumoase şi de gingaşe, sunt bolnave.
— Bolnave!? au întrebat mai multe voci.
— Da. Au reumatism! a zis moş Năstase oftând. Aici, ele fac tratament cu nămol negru, care-i cel mai valoros din ţară. Voi, copii, aţi auzit de boala asta numită reumatism?
— Da! au răspuns câţiva.
— Dacă ai reumatism nu poţi să mergi! a zis o fetiţă.
— Aşa este! a zis moşul. Dar, să ştiţi, copii, că după zece zile de tratament cu nămol negru, vacile astea vor merge la fel de bine ca şi celelalte. Peste două săptămâni, dacă reveniţi, le găsiţi zburdând, adică alergând vesele prin fermă.
La plecare, copiii au dat mâna cu moş Năstase şi i-au promis că vor mai veni să-l vadă. Pe la mijlocul lunii iunie, după serbarea anuală, am ţinut o mică şedinţă la care au participat şi părinţii şi elevii. Am vorbit despre învăţătură, disciplină, curăţenie, dar şi despre petrecerea timpului liber. Copiii, în cor, au apreciat vizita la fermă, ceea ce au văzut şi ce au aflat de la moş Năstase.
— Am aflat lucruri foarte interesante! a zis o fetiţă. Nici la televizor nu s-a vorbit de ele. De exemplu, are cineva reumatism?
— Eu! a ridicat mâna directoarea, o femeie corpolentă, care abia se mişcă şi pe care o rugasem să participe la şedinţa noastră.
— Da? Înseamnă că trebuie să vă daţi cu nămol negru, lângă pârâu, acolo unde se dau şi vacile lui moş Năstase. Iar după zece zile vă trece reumatismul. Şi puteţi, după aceea, să zburdaţi, adică să alergaţi, prin fermă sau prin şcoală, cât vreţi, că nu vă mai doare nimic!
Constantin Horbovanu
Comentarii